Nina Dinu

Îmi sap două lacrimi în marmură albă Privire de gheață pătrund și ar anotimp o brazdă pe alta întorc, în tăcere dar viața nu vrea să dea pașii-napoi se zbate în laț de prezent muribund. Pe

Mă dor genunchii de la cât de tare m-am închinat stelelor. rugându-le să-mi mai dea o mângâiere a unui vis. în timp ce mă-ndrept spre apus. Am vrut doar o plimbare pe malul mării, în bătaia

Am sfârșit devenind amintire. înșirată, în litere de-o șchioapă pe-o coală albă. unde tușul albastru mi se scurge din inimă, prin ochi, distorsionându-mi imaginea. Ai fi putut avea altă

Fusese invitată de prieteni, la grătar undeva, în mijlocul munților. Inițial a refuzat. Dar... s-a gândit că e bine să ia o gură de aer proaspăt, un pic de verde din coline, un pic de viață. Își

Din clipa în care l-a cunoscut l-a numit ”vis”. Visul ei. Încă de pe atunci își netezește cu grijă, în fiecare seară, imaginea zâmbetului albastru precum valurile mării, deasupra pernei pe care își

Curățenie de primăvară... nu mai miroase a fum de țigară în bucătăria, care acum își scoate pereții albi în afară, precum o femeie sânii voluptoși, pe care o pancardă invizibilă urlă din toți

Ridică în aer cearceaful cu formă de tine. așterne-l peste nisipul scurs printre degetele timpului. Ai grijă cu fața de pernă impregnată cu urme de tâmple arzând. din ea se ridică-n

Răsfoind ”căsuța cu povești”, mâinile și ochii dezvelesc arta cuvântului unei umbre, păstrată pentru sine, o boemă împletire a surâsului cu lacrimi încă adormite, în fața cărora... doar

și astăzi colind depărtările. în picături, în mare... iar te vărs. golul de tine îmi umple căutările. alerg cu pași repezi prin vieți adormite și tulbur oglinzi din ochiuri de apă lăsate de

Adun titluri de vers de peste timp. Le ud cu roua dimineților din noi. și rup trandafiri de pe trup de-anotimp. înfig câte-o floare la fiecare pas. apoi, mă ning peste zâmbet. îți întind

Lipscani-ul, mai puțin animat ca de obicei, îi poartă pașii către Calea Victoriei. Timpul a schimbat până și numele acesteia.Pe vremuri, sufletul ei îi spunea strada Speranței. Atunci, ruinele nu-i

Mă bucură mâna și tremurul de dincolo de fir la capătul nopților de neodihnă. ce-ngaimă, printre cuvinte, chemări de dor nerostite. Dar... nu mai pot, măicuță! mai slabă-s decât tine. Îmi

Versuri tinere îmi cântă speranța și viața. Fiorul se zbate. Nostalgia surâde. Prieteni de departe, din neguri, îmi zâmbesc. Iubiri neuitate... Inima s-a prefăcut în rafturi. Zilnic șterg

Stau de vorbă cu mine însămi din ce în ce mai des în ultima vreme... Despic, în mai multe de patru... firul, minunându-mă de numărul de scame, ninse la picioarele mele. O, Doamne... amintiri peste

M-am născut lacrimă. sfârtecând liniștea părinților. De ce m-ai adus pe lume, toamna mamă? Dacă s-ar fi-ntâmplat iarna, poate că aș fi fost brad... și aș fi atins înalturile cu

Au trecut aproape șase luni de când viața m-a zvârlit iarași în brațele durerii. De data asta, cu toată puterea. Se spune că niciodată nu ești pregătit pentru pierderea cuiva drag, oricât de mult

Timpul meu nu tace. mă-ntoarce pe toate părțile ca pe o brazdă de lut. răsădește, începând de la tâmple fire de margarete. Îl rog să-ntoarcem priviri. pășind înapoi, cu picioarele, pline