Insomnii

La ceas de seară, când gândurile încep a străbate jumătatea vieții cea plină de amintiri... mă-ntreb... când au pășit prin mine atâtea decenii...? În astfel de momente mă simt ca atunci când ploile nu plângeau, încă, înăuntrul meu ci doar pe asfaltul înfierbântat de soarele, care parcă se răzbunase toată dimineața, arzând umbrele copacilor dornici de viață. Îmi fericeam tălpile goale, în băltoacele cele mai fierbinți, bătătorind copilăria. Oamenii ieșeau din curți, grăbiți, căutând să-și termine treburile pe care cerul binevoise a le amâna. Știa el, cerul, că doar duminicile se odihnesc și... din când în când îi obliga să-și tragă sufletele. Pe vremea aceea nu mă-ntrebam cum de ei, adulții, nu se opreau niciodată să dezlege misterul curcubeului. Îl priveam cu verdele meu de copil, admirând coloritul, de parcă atunci descopeream universul. Însă, perfecțiunea necuvântătoare nu părea a-mi spune ceva, pe atunci. Senzația de căldură care străpunge tălpile, parcurgând fiecare por o mai descopăr și astăzi în clipele de fericire, încercând din răsputeri să adun picăturile. N-am mai privit un curcubeu de atunci. De când iarba împrospătată de lacrimi binecuvântate îmi mângâia călcâiele. De când duzii îmi ridicau drumuri nebănuite spre înălțimi. Acum, tălpile îmi sunt îmbrăcate în tocuri, pe care ploaia caldă a verii nu le mai recunoaște, strigându-mi din străfundurile pământului, pielea fină a piciorului de copil. În zadar privesc cerul până îmi dau lacrimile, în căutarea adevărului. Perfecțiunea lui s-a rătăcit pe undeva, prin viață. Azurul nu mai îmbracă straie de sărbătoare ori... tocurile sunt mult prea înalte ca să poată simți culorile curcubeului. Uneori... mi se face dor de o bucată de asfalt fierbinte, în care să pot turna o picătură de liniște, dintr-un crâmpei de culoare agățat de un colț de nor... Amintirile m-au aruncat din nou către miezul de noapte, care nu se sfiește să-mi picure nesomn alternat cu griji pentru cei dragi, în ceșcuța din care ultimele guri de cafea strigă cu disperarea mută a unui suflet părăsit în fața altarului. Cu timpul, oboseala devine ea însăși obositoare și fumul dezamăgirilor îl confund, câteodată, cu fumul de țigară impregnat în pereții bucătăriei, pe care îi zugrăvesc o dată la două luni. Ce simplu ar fi dacă aș putea proceda la fel și cu cei ai sufletului... unde urme de tălpi și scrijelituri adânci dau impresia unei peșteri în care natura și-a spus cuvântul. Mă-ndrept spre dormitor, locul de unde îmi iau, de fiecare dată, puterea. Dumnezeule... cât au crescut! Adevăratele mele realizări îmi smulg lacrimi de mândrie. Dau într-o parte draperiile de culoarea untului cald și luna leagănă somnul cel mai drag din lume. Mă așez, turcește, pe mochetă și îmi privesc, instinctiv, mâinile. Din ele îmi vorbesc, gânguritul și zâmbetul celor două perechi de ochi care acum se uită după fete. Mirosul de lapte crud și balsamul pielii catifelate îmi vor sta mărturie, chiar dacă ridurile acestor palme se vor transforma în șanțuri. Mulți oameni mi-au intersectat traiectoria vieții. Multă iubire am revărsat asupra multor ochi, care poate mâine mă vor uita. Cu fășii de suflet am bandajat multe răni ale vieților. Dar partea lor a rămas intactă și așa va rămâne, până la capătul drumului. Aceștia sunt ochii care mâine îmi vor întoarce privire. Acestea sunt buzele care mâine îmi vor întoarce cuvânt. Acestea sunt sufletele care mâine îmi vor întoarce iubire. Sunt conștientă că într-o clipă aș putea pierde tot. Aș putea pierde prieteni, iubiri, sentimente ori lucruri materiale. Însă... plinul brațelor, aparent firave, nu mi-l poate lua nimeni. Îmi zboară privirea pe etajera plină cu cărți și caiete. Pe raftul de sus, înșirate în ordinea primirii, strălucesc diplome de tot felul. Fiecare, purtând un surâs al lor și un sărut al meu. Printre ele tronează amintiri din tabere de vară strânse de-a lungul anilor. Nu voi înțelege niciodată de ce religia spune că iubirea pentru Dumnezeu trebuie să fie primordială, în viața unui om. Nu neg Sfintele Scripturi. Însă... n-au fost scrise de oameni? Ei n-au avut copii? Nu hulesc divinitatea și nu știu dacă voi fi judecată de fețe bisericești, de semeni și nu numai... Dar știu că există pe lume doi bărbați care mi-ar oferi luna de pe cer...! Îmi ridic amorțelile, sprijinindu-mă de marginea patului și cearșaful dezgolește somnul unui picior, căruia îi sărut moliciunea și căldura, luându-mi de aici certitudinea că nu sunt singură în luptă. Acum... te pot înfrunta, viață!!!