Portocale (I)

Uneori ni se întâmplă să ne îndrăgostim ca și cum am mânca o portocală. Ideea ne încântă mai tare decât fructul în sine. Uneori ni se face o poftă teribilă de portocale și cumpărăm din primul chioșc întâlnit în cale o portocală apetisantă și până acasă suntem încântați numai la ideea că o vom savura cu poftă. De multe ori nu ne putem abține și o mâncăm pe stradă, în văzul lumii. Portocalele nu au nimic indecent. Și chiar dacă de multe ori au gust fad, ori pur și simplu nu este anotimpul lor ori au fost prea devreme culese de o mână avidă, ne încăpățânăm să pretindem că au gust fantastic, doar sunt portocale, nu? Andrei se întinsese leneș pe patul făcut cu grijă și-și aprinsese o țigară. Luxul ăsta de a fuma în dormitor nu și-l permitea decât rareori și de fiecare dată cu un gest puțin vinovat. Se simțea bine privind fumul care se ridica în rotocoale savante. Se gândea ușor absent la ființa aceea cu picioare incredibil de lungi, aproape nefirești, pe care o întâlnise în tren. Trupul ei nici măcar nu și-l amintea, nici figura foarte clar, numai picioarele nesfârșite care o defineau pe de-a-ntregul și pistruii. Ca și cum ar fi privit o umbră care se alungește depărtându-se de sursa de lumină. Vorbiseră aproape două ore despre câte-n stele și-n lună (în fapt, mai mult vorbise el) și tot ce reținuse era atât: Ioana. Și un număr de telefon caligrafiat în grabă pe un petic de hârtie mototolită. Ajunsese acasă de o jumătate de oră și deja îi trecuse prin minte să o sune. Dar nu, nu o va suna încă, ar fi o greșeală din partea lui. Va mai aștepta o zi, două. Și totuși ființa asta în două dimensiuni (picioare și pistrui) îi acapara toate gândurile. Ca prin vis auzi soneria. Se duse să deschidă fără chef, ușor deranjat de intruziune. Era Sonia. Sonia avea ceva din vulgaritatea ființelor înzestrate de natură cu un corp superb și conștiente de acest lucru, ușor superficiale, extrem de ușor de cunoscut și de dominat. Avea ochi superbi, albaștri, de care de altfel era foarte mândră și mâini cu degete lungi, frumoase, unghii lăcuite și îngrijite, cochetă, slabă și întotdeauna disponibilă. Sau poate întotdeauna disponibilă pentru el? Știa că se întorsese din delegație și nu mai așteptase telefonul lui, venise direct să-i ureze „bun-venit”. Își făcuse un obicei din a-i ura mereu bun-venit din lungile lui călătorii și Andrei îi dădea voie să o facă. Îi plăcea femeia asta frivolă, cu aere de starletă de cinema. În plăcea fără să o iubească. Îi plăcea trupul ei perfect conturat sub hainele strâmte, mirosul ei de parfum scump și privirea lascivă, înnebunitoare cu care îl gratula la „întoarceri”. – Bun venit! îi zise, cu aerul că îndeplinește un ceremonial numai de ei știut. Și zâmbi. Zâmbetul ei perfect cu dinți albi, aliniați la dungă. Zâmbetul ei pentru el... Fără îndoială, avea câte un zâmbet pentru fiecare cunoscut, câte o înclinare a capului studiată îndelung, câte un gest de familiaritate dezinteresată. Andrei observă amuzat că nu avea pistrui. – Ai venit! De câte ori spusese cu încântare acest „ai venit” care ei îi făcea atâta plăcere. Îl spuse și de această dată, plictisit însă, aproape automat. Trupul Soniei devenise pe moment neinteresant, trupul acela perfect, fără cusur, pe care-l posedase cu egală înfometare de atâtea ori. Iar Sonia, fără trup, nu era nimic. Numai o pată de culoare care vorbea. Andrei își dădu seama că vorbea și acum, mult, la întâmplare, fără discernământ, dar nu o asculta. Mediocritatea ei proverbială – o ființă plată, fără nuanțe – îl obosea adesea, însă superbia trupului ei tânăr, viu și ațâțător îl făcea să îi suporte monologurile nesfârșite cu pretenții intelectuale (cum îi place lui!) și fără nici un pic de substanță. – Sunt obosit – i-o reteză scurt și o împinse imperceptibil spre ușă, invitând-o să plece numai din priviri. Sonia însă avea în mânecă toate trucurile cochetăriei feminine care merseseră de atâtea ori. Îi aranjă o șuviță imaginară rebelă pe frunte, atingându-i ușor, cu degetele ei lungi, lobul urechii. – Dacă vrei, mă întorc mâine, îi șopti tandru în ureche, cu aerul că se pregătește să plece, sigură însă pe o reacție inversă, pe un gest scurt de care să se agațe pentru a rămâne. Îl cunoștea bine pe Andrei, îi învățase slăbiciunile, i le studiase îndelung. Știa ce butoane să apese și cu ce intensitate. Era femeie. Dar îl cunoștea pe Andrei care încă nu o cunoscuse pe Ioana. Un Andrei fără gânduri, fără alte pofte în afara ei, fără imaginea picioarelor incredibil de lungi. – Mulțumesc, Sonia, așa rămâne atunci, ne vedem mâine. Rămase perplexă în cadrul ușii care începuse să se închidă fără să-și creadă ochilor și urechilor. O dădea pur și simplu afară. Ființa ei superbă, aranjată cu grijă numai pentru el, machiată cu gust și îmbrăcată indecent de frumos era pur și simplu împinsă la o parte ca un obiect. O portocală fadă, fără gust.