Nicolae Popa

Direct pe text!

Ela,
E-he, de cînd îmi doresc așa ceva! O stea fără comentarii! Să citească omul și să-și dea seama de ce-i stea! Să citească poemul nu comm-ul.

Pe scurt, orice lectură a poemelor tale mă obligă la banalități gen: f.bun, de excepție, originalitate constantă, poet/poem desăvîrșit, texte-meduze, mediu acvatic dintr-o primordialitate finală... Adevărul e că plăcerea lecturii de regulă îmi anihilează dorința de a comenta... Sper să fiu corect înțeles!
„mama era prin preajmă / tăia mărunt spaima mea și o punea pe foc”...

Mihai,
Mulțumesc pentru trecere și pentru acest semn de nedumerire:\"Chiar așa sa fie?\". Din păcate, pe aici, prin locurile pe unde scriu eu, realitatea bate cu adevărat literatura. Cine scrie din capul lui o face, probabil, mai curînd fiindcă nu vrea să-și ia prea multe pe cap și nu că n-ar înțelege că adevărata literatură începe de la preșul de la ușă, fie că ieși din casă, fie că treci peste preș în sens invers. Mi-ar plăcea să ne tot citim.

Dorin,
O steluță de la tine e mai mult decît un semn de apreciere. Dă-mi voie s-o iau și ca pe o binecuvîntare. Am și fredonat în fața monitorului binecunoscuta melodie intonată în timpul hirotonisirii:
\"Vreeedniic eeeste... Vreeeedniiic eeeste...\"
Despre titlu: acesta există doar aici, fiind vorba de un fragment de capitol de roman. Mi-ar plăcea să cred că nici fărîma pretins-teoretică nu va deranja prea mult în contextul celor peste două sute de pagini din care am selectat acest cuib de vîsc despre alienații-aliniați în aliniate! Multă inspirație!

Mulțam de trecere. Scriem, sciem, publicăm, publicăm... Deși, mi-i și greu să-mi imaginez cum vor arăta toate aceste fragmente în varianta definitivă a romanului... Căci despre un roman e vorba. Postările de pe acest site reprezintă, ca să zic așa, o probă de foc extrem de prețioasă pentru mine... Numai gînduri bune și tuturor celor dragi din preajma ta!

Luigia,

Nu mai știu cum se face că un segment atît de profund și atît de aerian decapotabil în profunzimi solare ca acesta:

„uite, cum stai acolo-n fereastră
chiar îmi pari o formă de viață parțial cunoscută
într-o clipire de ochi te-am strâns complet între pleoape
un tu mic cât un diametru de iris căprui
mă mir, niciodată n-am știut că pot să te iau în mine așa
tu înalt și toate ființele tale multitudinea lașităților comise în joacă...”

dispare în cele ce urmează... Inclusiv prin faptul că undeva se temină ceva...

Evident, vor tot reveni la textele tale ca să înțeleg cine și cît de mult s-a terminat! Cu toate scuzele posibile...

„dimineața îmi place să beau cafeaua foarte fierbinte și dulce. să-mi ard limba. asta ca să-mi aduc aminte de tine. ori ca să nu mai simt alte arome. ori cum spunea ioana să mă doară pentru că atunci când ne doare spunem cuvinte frumoase. memorabile chiar.
când m-am îmbătat prima dată eram foarte mic. aveam grijă de frate-miu ai mei erau plecați. ne jucam. ne dădeam cu capul de salteaua recamierului ore în șir și ni se părea cel mai bun joc. apoi a venit întunericul. apoi a venit setea. apoi frica. găleata cu apă era pe cerdac și n-aveam curaj să aduc o cană cu apă. apoi a venit tanti sâia cu o sticlă de un litru. mirosea a soc tanti sâia spunea că e vin tăiat și că nu avem voie să bem. până la urmă eu am luat o cană frate-miu o ceașcă și am început să bem. după o vreme totul a început să se învârtă și ne-a bufnit plânsul. nu știam ce se întâmplă. frate-miu adormise cu saliva în colțul gurii. am pus ceasul să sune. l-am întors până am simțit că pocnește. nu știam ce făcusem voiam doar să-l trezesc pe frate-miu. am tras de el...
”
Adevărat! Foarte adevărat! Numai că ce să caute cititorul din mine prin atîta intimitate care îți aparține în exclusivitate doar ție, conform tuturor normelor de bună/rea conduită? Unde sfîrșește, de fapt, nesfîrșirea caznelor interioare și începe adevărul literar-valoric-artistic? Cît oare ne putem căina că ni se întîmplă ceva fără să recunoaștem că nimic din cîte ni se întîmplă nu ne privesc decît sub aspect poetico-patetico-literarș.a.m.d? E o întrebare, nimic mai milt.

Pe scurt,
Serghei este totalmente eclipsat și nici nu are cum se impune cînd, pe de altă parte, vii cu această idee (imagine) de Dumenzeu, totalmente cotropitoare:

„Fiecare cumpărător duce în mâna stângă
2 sacoșe de plastic și, cu dreapta,
îl ține de mână pe D-zeu.
De fiecare dată când iese,
Pe ușa cu celulă fotoelectrică,
D-zeu mușcă din același
Corn de ciocolată.
Are barba plină de firmituri.
Mestecă încet și gânditor.
De fiecare dată când iese
Îmi face semn cu mână.”

Adio, Сережа, deocamdată!

Mihaela,

Am trecut și eu pe aici, direcționat de aceeași „săgeată târâtoare”. E cu adevărat impresionant , „Atâta grabă și atâta nesaț pentru a merge unde se împărțea acel soi de lumină...” Cursivitate impecabilă, proză acaparatoare... Clasicizare pe măsură! Adică în măsura afirmării și clasicizării!

Alina,
Nu pot trece mintenel pe-aici și să nu zic nici pîs! despre această extraordinară idee:

\"Eram într-un acvariu de cristal
când nu știam,
nici acum nu vreau să știu,
că apă-mi era umanitatea...\"

Mai zilele trecute descoperit-au ai noștri bravi pămînteni o planetă cu apă (a se vedea www.bbc.ro) unde, la o distanță de doar 20 de ani lumină, s-ar putea să ne regăsim și pre-umanitatea. Ar fi super!

Voi fi tot mai atent față de rotirea planetelor din jur, inclusiv față de planeta Alina Mihuț.

Diana,
Betca și veronika au cam început să prindă contur și s-ar putea să ne decupeze ele noură \"ochii /în felii subțiri și egale\" făcîndu-le să le luăm în seamă. Avem, însă, și noi o scuză: trebuie să luăm o anumită distanță față de anumite peisaje-panorame ca să le putem surprinde în toată măreția. Abia aștept să le mai văd. Important e că mircauloasele \"căsuțe de marțipan\" continuă să rămînă luminate!

Ioana Camelia,

Drept semn al trecerii pe aici las simpatia mea pentru aceste imagini deosebite:
\"Căci sunt,
Un lunatic
La care tu-i ești luna\"

și mai ales:
\"E ora-n care cad cuiele-n plămâni,
Ciocanele se trântesc peste dălți
Pentru singurătatea de a deveni.\"

Lecturi și scrieri inspirate în continuare!

Hose, pe bune: extrem de interesantă ideea de iubire în linie dreaptă. Ar fi o chestie... Halucinata strofă (și impecabilă d.p.d.v. al poeticii autenticității) \"ca pe o unghie/ ma iubești / undeva în inima ta\" mă face să mă uit la una din unghiile mele care este stîlcită de ciocan și nu prea nimeresc cu buricele ei tastatura. Principalul tău neajuns, probabi, se rezumă în prea desele absențe de pe poezie.ro. Ave!

Adina,
După ce m-ai ținut cu sufletul la gură, simțindu-mi pielea ca de găină la gîndul că uite cineva trîntește moartea de pereți și-i calcă trupul în picioare după ce a surprins-o apăsîndu-i pieprul mamei; în fine, după aceste versuri absolut remarcabile: „la întâlnire cu dumnezeu m-am dus în munți / de m-am împărtășit pentru prima oară / în urmă cu ani / mi-a făcut în viață un pic de loc”, mai departe ( după: „cu iubirea m-am întâlnit după ce am...”) se pare că prea insiști cu un anumit gen de explicații moralizatoare care fac să scadă din tensiunea inițială. S-ar putea să fie doar o impresie a mea strict personală, dar uite că n-am putut să nu ți-o mărturisesc! Sigur, mai trec pe aici!

Petre,
Am citit cu atîta pasiune articolul tău, dar și cu teamă (am la ambele picioare urme de mușcături de cîine), încît lectura acestui roman devine inevitabilă. Mai ales că „ simbolurile dispar în ultimele momente dinaintea întunericului...” Superbă observație.
Îți rămîn încă de pe acum îdatorat!

Mircea,
Admirabilă manieră de a transforma cîteva întîmplări separate într-o narațiune fluentă și destul de amplă pe o suprafață de monitor atît de mică. De-a dreptul pasionant! E mai mult decît un fragment. Se întrevede întregul roman! Reieșind și din perspectiva jurnalului ei intim, firește! Voi fi pe fază. Felicitări!

Poate că azi sunt cam cu toane, dar după ce că poemul acesta mi-a plăcut mult, la o relectură mi-am zis că mai bine începea brusc, cu această strofă demențial de pitorească:
„regii și șambelanii schimbă polonicele între ei
copiii îi trag înapoi deși
nu mai cad bănuți de fildeș
ca ieri”

Mă rog, e doar o părere. Vorba ta: „nu oricine are un pistol în mână / este un răzvrătit”

Mi-ar fi plăcut și un final mai precis, gen:
„un indian bătrân meditând spre apus” sau mai știi... În orice caz, „în special la apus” dă o anumită notă de prețiozitate.

Multe basme fracturise în continuare!

Mulțumesc, Anni-Lorei! În general comm-uri la proză se scriu mai rar decît la poezie. E și firesc: proza ia mai mult tim la lectură iar ispitele pe site sunt atît de multe încît nu prea ai răbdare să stai mai mult într-un loc. E și motivul pentru care îți sunt foarte recunoscător!
Multă inspirație!

Mihaela,
Părerea mea e că esența vie a poemului se concentrează ca un diamant în aceste patru rînduri, făcînd ca tot restul să pară oarecum inutil (e doar o părere, firește):

„Cer de mătase naturală. sideful ierbii se încurcă inutil în vânt. imaginile mi se încurcă inutil în convenția întregului. îmi e lumea ce-i este păsării cerul.
și totuși liniile care nu se intersectează cui îi rămân? care este destinul liniilor care nu se intersectează?”

Plăcerea intersectării prin această lectură e de partea mea.