nica mădălina

coerență în ce privește paralelismul \"eu care se vede cum este - eu care se vede cum vrea să devină\". un paralelism care poate fi depășit tocmai prin justa așezare în fața lucrurilor, prin afirmativul acesta ca un culcuș al poemului.
de aceea cred că pot fi desprinse șinele trenului. de aceea strofa respectivă, chiar dacă îl introduce pe \"tine\", mi-a plăcut mult.
are un serios fraged, ca atunci când un copil tace pentru că îi e teamaă că a înțeles.

prima și ultima strofă chiar se leagă fain. pentru că au suficient pictural, dar descris dinspre înăuntru către afară. restul e o explicare a imaginii, cumva.
acum așa percep eu:). și recitesc prima și ultima strofă, cu ordinea des inversată, precum ordinea ceea a lucrurilor despre care zici.(iată, au și idee aceste strofe, au autonomie)

pentru că iubesc cearcănele și pentru că poezia aceasta constat că are acum, în soare, același efect asupră-mi ca și azi-noapte, adică o tristețe a lipsei de apartenență la iubirea întâmplată în doi, las acest semn.
mai remarc aici tonalitatea serioasă și clară a zicerii despre alienarea pe care o provoacă terțul exclus (celelalte, ceilalți), dar insinuat acolo unde raportul ar trebui să rămână curat, de unu la unu.

o zigzagare care capată liniaritate (deci liniște) numai prin iubirea de celălalt.
printre plăpumile ființei, către momentul în care se poate zice \"da, mă cam plac și pe mine până la urmă\".
nu știu dacă aici este viziunea despre lume în genere sau doar despre părți al sinelui înțelese finalmente.
știu că aștept momentul în care se va renunța la evitare. adică părțile viitoare.
despre tehnică nu insist, risc probabil să mă fac (iar:) ) prost înțeleasă.

un subtitlu minunat pentru ceea ce pare surprinderea unei actiuni de constructie a universului dimprejur. si nu a omului situat in univers. transmite o stare de uimire serioasa.
binevenita relaxarea incrancenarii, in versurile referitoare la acel contrast.
despre eul scormonitor am vazut aici.

\"suntem individuali prin excelenta\" plus \"omul este social prin insasi esenta sa\". aici, fie definesti individualitatea in functie de sociabilitate si scapi de contradictie, fie ramai asa, negandu-ti o idee prin cealalta.
apoi, \"nu trebuie sa avem modele, ci trebuie sa devenim model pentru ceilalti\". rationamentul, odata inversata directia, se distruge pe sine. ai o circularitate a exprimarii care nu explica, nu argumenteaza.
apoi daca omul e individual prin excelenta (caci asta pare sa fie ideea directoare), de ce e bine sa nu se simta singur si ca sa nu se simta asa are nevoie de prieteni? a, da, pentru ca e social. si revin la obiectia de mai sus.
pe scurt, eu cred ca aici incerci ba sa incluzi un tert imposibil, ba sa aderi la una dintre ideile antonimice (eul versus grupul), dar nu o faci clar.
aici planul redarii gandirii pare sa fie dialectic, pe model \"teza, antiteza, sinteza\".
imi pare ca nu e bine sustinuta teza (individualul cela prin excelenta), ca insisti excesiv pe antiteza (grupul), iar sinteza lipseste.
\"omul implinit....\" e iarasi o fraza care se anuleaza pe sine. daca acest trebuie e un imperativ, atunci de ce necesitatea redata in a doua parte a frazei (rationamentului) de a se transforma in paradigma? daca paradigma e omul, contureaza-l in specificitatea lui, as sugera, pentru ca nu reusesc, ca simplu cititor, sa o percep din acest text.
si glisezi, ca incheiere, catre o idee care nu cred ca transcende opozitia \"individ-grup\". ci doar alunga problema divinului din om.
pentru toate acestea si altele (imi lipseste concizia, de aceea nu le mai precizez), las semn.

hm, expunerea organicului ca imposibilitate de a intelege interiorul. caci oamenii fabricati nu pot fi decat reparati.
despre facutul bine, asta e o alta poveste.
am inteles astea aici. si imi place cum fugi la final, ca si cum dupa ce ai solicitat atentia cu detaliile maruntaielor, permiti domolirea si aduci staticul in discutie (acel atarnat).
fierea e minunata:)

as zice ca dimpotriva, tocmai ca am simtit...:)
asadar, falsificarea numelui din versul doi o vad ca idee directoare a textului. care text cred ca zice despre relationari, raportari la celalalt, mistificate sau nu.
apoi, mai cred ca introduci in ecuatie fatalitatea (destinul, soarta, datul) prin jocul acela de noroc. falsificarea zambetului o percep ca pe o distorsionare a eului la nivel comportamental si emotiv, sub presiunea celorlalti.
de aici scindarea intre planul substantial al fiintei si cel aparent.
cred ca ridici o intrebare: cum sa fim, cum sa ne regasim, cum sa nu ne alteram prin legaturi cu altii.
si mai cred ca singuratatea din final, repetitia incerta a numelui, in creion chimic (folosit pentru a capta, a face sa persiste denumirea si chiar sinele) reuseste sa transmita nu doar rational, ci mai ales sufleteste. e tristete acolo, prin decuparea simpla a imaginii.
si zici toate astea cursiv, fara nuante de metafizic, desi ai fost si acolo, inainte de a ne spune.
timpul tau e al unui sine care se intelege. de aceea il ajuta si pe cel care citeste.
cu zambet

desi, nu deci, uf:), in cea paranteza

pe cat de metalice anumite versuri (z-uri, v-uri), pe atat de suieratoare caderea. nitel bus, cat sa camufleze blandetea.
amu, acest text se insinueaza bine dincolo de aparenta problema a rezolvarii sfasierii originare. unitatea se intelege abia aproape de sfarsitul zilei.
adela, mersul acesta incrucisat (schimbul de pantofi), cred ca te reprezinta. asa ai nerv.
(eu am citit si fara poza, deci mi-a intarit cele simtite).
placutu-mi-a.

o boala care se decojeste de ea insasi, elis.
si journey-ul e temporizat nu in functie de launtric, ci in functie de cadru (de aici, cred, denumirile secventelor).
captivitatea si recurenta unor stari prezente in multe texte ale tale. adica un stil.

at times, vine pofta ceea de nonsalanta a sistolei. atunci citesti asa ceva. e vorba despre adanc, dar e accesibil palparii.
asta face bine limbajul aici.
e twisted la ioana, dar e curat. e despre finitudine.

pe mine de la o vreme ma bantuie rau de tot (aproape inteapa) problema numelui, numirii, denumirii. da, multe s-au gandit pe tema asta. cand reusesti sa o si resimti organic si personal, te trezesti.
despre raportari, numai de bine. ceilalti si iadul din noi.
adica acel chimic.
mi-a placut, e intelepto-nervos acest text.

trist rrau. finalul, zic. decupare nervoasa, un fel de tourette\'s resemnat.
placut, are o autonomie stranie

cred ca acel \"diamantine\" e cumva din alt registru al discursului. pentru ca aici se simte mancarimea, anxietatea (si nu doar in repetitiile din prima strofa, cea mai dinamica as zice). da, cainele, adica induiosarea de care nu te puteai lipsi:).
lantul trofic imi placu, imi zice despre pozitionarea umanului distorsionat.

pentru mine, efectul textului este de clip publicitar al conceputului de \"a dainui\" (acel \"patru\"). imi placu faptul ca dupa liber numai interjectia mai are demnitate. iar prima insertie (paranteza), cea mai densa in imagini dintre toate, e o lume in sine, cu toata ironia aferenta a acelui \"de forma\".
incifrari, tema pesterii, de unde si iluziile; pe scurt, o filosofie simtita a realului. sau existentului?

am remarcat succesiunea \"s\"-urilor, imi pare ca sustine bine tempo-ul. dar prezenta celor trei \"si\" in ultima parte mi se pare ca ar fi putea fi redusa putin (de pilda, in versul 9, am citit fara \"si\", nu rupe ritmul).
are rapiditate poema si final trist. adica numai buna pentru o dimineata luminosa de duminica.

oricum, am lasat semn pentru ca ideea mi-a placut. daca asta nu vezi, iesi afara, e lumina.
amu eu nu am o tehnica perfecta. si imi cer scuze ca dau sugestii intr-un atelier. unde da, fiecare isi apara textele, dar unde perfectiunea cred ca se intampla rar.
aer mult doresc si eu. ajuta, sa stii.
si de ce reco?
si de ce cuvinte hard?
raspunzi la lucruri despre care eu una nu am zis in comentariul precedent. cred ca da, e o chestiune de aer.
zi linistita sa ai.

eu de la momentul in care dumnezeu spune ca barbatul va fi un concept am devenit sceptica. pentru ca, din cate stiu eu, actul acesta al genezei transcende ratiunea si deci conceptul. amu nu isc vreo polemica teologala, nu am pregatirea aferenta.
plus vanitatea, orgoliul cu care il inzestreaza, hmmm.... plus razbunarea din final. pare ca ii transferi lui dumnezeu responsabilitatea deplina a actelor celui creat. or, asta contravine restului textului.
per ansamblu, e interesant, in ciuda inconsistentelor despre care zic eu aici.

valeu, I need some aiiir...
fa ceva, mai piaptana. asa, nitel, as zice, ca se pierd imagini faine, se pierd din povestile in poveste. de la partea in care apare ulm se ingreuneaza fraza (versul, ma rog), devenind greu de urmarit. si e pacat.
si mai fa ceva cu tautologiile gen \"proximitatea apropierii\", cred ca poti evidentia si altfel.
daca ai vrut sa zici totul despre aliona, ca vad ca e prima data cand te lungesti asa, cred ca o sinteza ar fi fost mai potrivita. sau macar alta punere in pagina.
eu una nu simt cutremurul, simt ca ma inghite textul, ca o prabusire a unui mastodont. si ar putea sa tremure, numai sa il ajuti putin.