nica mădălina

îmi plac inserțiile care vin cu alt tip de sonorizare - mă refer la prima strofă din ultimul calup. pentru că, nu chiar deviante de la linia stabilită din capul locului, reușesc totuși să evite insistarea pe un soi de candoare deja mult folosită, chiar stoarsă, de regimente întregi de autori.
plus că ideea de acolo, anterior doar întrevăzută, ajută nu doar textului, ci mai ales cititorului, fără să fie demonstrativă. un soi de \"chiar spun și altfel pentru că am stat și în partea cealaltă a observării\". și nu, împreună, astea două feluri de a transcrie - cel tremurat naiv, impresionat că îi iese captarea emoțională (adică preponderentul) și cel la fel de simplu, dar mai detașat și nuanțator (mă refer la distanța acelea identică, ce m-a cucerit aici) - nu dau impresie de plastic topit pe la mijloc.
numai că sunt delicat de făcut să danseze, dacă se merge pe așa ceva și mai încolo.

nu zic \"ce surpriză că e un text mai condensat și cu fragmentare mai verticală\", pentru că se presimțea cumva. dacă nu din tonalitatea textelor ultime, din timbrul lor cu siguranță.
da, ajută lectura. și nu, nu se îndepărtează stilistic de celelalte, prin aceea că introducerea fiecărei strofe păstrează genul de formulări pe care le alegi de obicei.
un plus aici ar mai fi însăși tolba asta nu așa grea de epitete și subordonate atributive sau completive. se țâșnește mai decis așa parcă.

da, dincolo de tautologia mea babană cu poate ar putea, voiam să mai spun că e genul acela de text care deși pare că jonglează, de fapt stabilește puncte de plecare. de aici titlul, probabil.

dacă e să fiu chichiricioasă, poate paragrafele mai lungi ar putea fi pieptănate de un cuvânt două, în special la nivel de lianți și determinanți.
dar nu-s. pentru că textul are o atitudine cap-coadă, se joacă foarte conștient de joc cu anumite opoziții (eu-ei, câine-birmaneză, element-întrg, adică dintele-corpul, lămpile-sala), pluseazăc u explicația (în acele mai lungi paragrafe) fără să devină teribilist. mă pune să recitesc, are o energie rece care atrage și place.

da, mă gândeam însă că oricum există deja acel englezism, plus că subliminal din primele versuri nu e nici el tocmai ne-neologism. de aceea poate distilerie, cum spui că vruseseși inițial, nu ar fi chiar ostentativ. asta e fain, că orice text rămâne constant deschis până la urmă.

culmea e că în ciuda directeții actului ăstuia de exorcizare prin discursul descusut la tiv, se menține senzația de mocnire continuă. probabil datorită unui anume dozaj care nu e abținere, ci doar dubiul ce poate însoți și cele mai limpezi concluzii. asta îmi place.
însă la hambar acolo îmi citii cumva altceva, poate nițel mai puternic, mai concordant cu imaginea bătrânei. pentru că pe mine hambarul mă duce în zona aerului greu, da, dar un aer vegetal, deloc carnal.

am citit fără versul \"dornică de gustul ierbii\", slăbește cumva aerul de mister pe care descrierea îl construiește până acolo prin ipostazierea telegrafică a tuturor acelor elemente enumerate. aerul ăsta îmi pare că ține textul. cuminte, dealtfel, economicos la nivel de mijloace.

mai lipsesc niștediacritice, dar e o desfășurare în doze când deșirate, când precise, căreia îi reușește dacă nu povestea, cel puțin schițarea povestirii.

eseu, cu scuzele de rigoare. cred că îmi lipseu mai adineaori criteriile de distincție între eseu și articol.

ce cred eu că face bine acest articol, dincolo de a trata despre un caz al unui artist, este de a repune în discuție, subtil, dar ferm, relațiile dintre diferitele forme de expresie și creație, dintre tipurile de artă, cu amorsarea unor criterii de ierarhizare, firește operațională, nu cu pretenție de adevăr ultim.
este posibilă și este de dorit limitarea artistului la o singură formă de artă, așadar specializarea? aici văd axul articolului. sau punctul care permite atitudine atât centrigugă, cât și centripetă.
și este picasso exemplar pentru a suține întrebarea de mai sus? cred că până la a răspunde, important rămâne că se regăsește aici o sintetizare a poeticii sale, nu doar a poieticii lui, evidente în pictură.

paravertebralul e pretențios rău în contextul liniarității unei tonalități blânde și a unui limbaj simplu, coerent cu sine în rest.
și nu pretențios în sens că ar produce implozie sau explozie. ci doar rupe textul, fiind tehnicist, scolastic, chiar academicist.

ceva de atmosferă british, care se vrea răcită printr-un soi de discurs de crainic tv, detașat, dar asudând sub reflectoare.
secvențialitate și deșirare. de aci o tensiune nu rea. ajutată și de folosirea personajului cu evitarea însă a epicizării.
hm, chestie aparent simplă. cum o fi de fapt?
ce mă irită cumva e totuși prezența (și în alte texte, dacă nu mă înșel) a simbolurilor consumiste gen mac și latte, taman că sunt voit așezate pentru a face cadrul unui natural de plastic.
parcă prea le văz în multe locuri. sau oi fi eu vreo specie reformată de ecologistă fără să o știu.

recompletați, vă rugăm, numele din profil. la nivelul dvs. e obligatoriu, conform regulamentului. mulțumim.

mi se tot oferă ocazii să regret că locuiesc în urbea-mi dealtfel frumoasă.
aceasta ar fi una.
o să o spun plat și în continuare personal, anume că ar fi interesant pentru cei ce obiectiv nu pot fi prezenți să afle totuși ce se va fi pus în discuție acolo. având în vedere că dincolo de gusturi și altele, puric are în spate ani mulți în care a inovat consecvent. cel puțin în spațiul ăsta românesc, unde în marea majoritate a urbelor nu există decât teatre naționale și forme clasice (ca să nu zic convenționale) de \"livrare\" a teatrului.
să îndrăznesc să aștept, așadar?

iată, da, m-am exprimat ambiguu.
ce spuneam e că textele tale uneori îmi par doze, dozări ale aceluiași text. ceea ce arată că există cel puțin un stil, cel puțin o coerență a ideii și unitate a trăirii. idee și trăire pe care, atfel, le \"spui\" de-a lungul mai multor texte.
pe de altă parte, există riscul repetitivității (ceva gen aceeași poveste repovestită altzfel), ca la oricine nu scrie doar de dragul de a fabula sau de a scrie (nu că ar fi ceva crunt în asta).
pe de și mai altă parte, ideea, trăirea și stilul se pot \"spune\" și într-un text mai amplu (la asta mă refeream cu dimensiunea orizontală), care nu importă ce nume poartă, în ce categorie e așezabil. pentru a se evita anumite decupări care, deși câștig la nivel de sugestie, pot fi totuși pierdere la nivel de mesaj.
așadar nu mă refeream la talent, e o chestiune mult prea subtilă și greu de apucat, oricum, ci exclusiv la un \"mi-ar plăcea să citesc un text orizontal\", mai mult intuitiv al meu ca cititor.

de ce deseori leg narativul (nu rar explicativ) și scenarizarea din textele tale de o zonă a prozei (și nu din nevoia de a da nume, nu cred în ele așa mult, dar nici nominalistă nu mă reclam)? poate din rațiuni care țin exclusiv de paginație, de frazare și decupare. cum că decuparea specifică poeziei, deși nu ține de lirism, ci doar de o alegere tehnică, riscă, poate să fure tocmai din substanța actului povestirii.
pe de altă parte ai menținut aici fluența, orișicât. poate aștept eu cumva inconștient un text care la nivel de structurare să se apropie mai mult de specificul sistemului tău de discurs. așadar un text care să integreze și dimensiunea orizontală, să nu se rezume la vertical.

are aer de postulat scrierea de aici. deși aduce și o imagine, chiar dacă firavă, aceea a răscrucii.
o încercare de simplitate, până la urmă.

sunt multe corespondențe aici, iar accentele de suprarealism din imagini domolite prin directețea formulărilor cumva plate - frământă absent, gest distrat.
e mai stufos azi aici, mai încordată încercarea de detașare față de landscape.

obiecția mea se referă la \"trec limpede prin bărbatul consumat\", cum că suge mult din tensiunea celorlalte verbe, cum că e deja cuprins la nivel de idee în descrierea posterioară lui, în ironia lui \"îmi stă bine în roșu\", așadar rupe discursul atât ca tempo, cât și ca tonalitate (iarăși furia preferată, da).
în rest, faină asumarea persoanei întâi și rămânerea în zgomotul verbelor care deconstruiesc.

prima strofă, în ciuda caracterului introductiv pe care și-l asumă, e cam ruptă de text, cu excepția primului vers-anunț pe care l-aș fi intercalat undeva în strofa a doua, renunțând la versurile ei doi și trei, care aruncă în alt film, fără să aducă niciun indiciu sau element important în \"economia\" poveștii.
acum n-o să fiu taman eu cea care ia partea lui tocqueville, să-l dezironizez, deși îi cam datorăm mult, noi ăștia, modernii. știu însă că place subtilitatea urechii stângi, care numai cu gauguin nu are legătură (ci cu van acela, bietul gogh), mai ales dacă o raportez la explicitul celorlalte nume (sau erau ele doar saci cu balast în balon?).
ca întreg, e rost iar de giumbușlucuri aici, ceea ce nu-mi displace. ba chiar verbul fără prefix (sunt timidă, nu pot spune direct, dar spun direct că aștept, chiar dacă neortodox, textul următor).