nica mădălina

prost text. si nu-l salveaza asezarea-n pagina.
ce vraeu sa spun e ca e o pura ingramadire de imagini cu forta de sugestie zero.

incearca simplul act necosmopolit de a lectura volumul
si apoi treaca de la al de sus tot restul de pronuntari in necunostinta de cauza.

sa multumesc pentru oprirea de dragul de a da cucuvantul? sau sa cer o parere?
beau o apa, mai bine.

tamara, mulțumesc frumos de semn.
cele șase picioare sunt ușor de remarcat prin lectura cu voce. așadar se refereau la versul hexasilabic, pe care Marc Lapprand (tradus de către Diana Ivan) îl anunță în uvertură. așadar joc liber în limite, iată, foarte drastice.

felix, habar n-am de ce. sper insa ca poate pentru a le iesi ritmul. daca schimbau verbul, iesea si eleganta unui sa..., in loc de leganatul ca sa. sunt oricum multe chestiuni de traducere care ciuntesc din gustul lecturii volumului in franceza. dar a fi insistat pe ele insemna sa ma indepartez de necesitatea care m-a starnit, anume sa raman pe ceva din vian depre care multa lume nu cunoaste, faptul ca a scris si poezie.

anghel, daca as intalni asa ceva ca viziune, atunci m-as opri putin. si nu as lua ansamblul ca pe o simpla joaca, asa cum e foarte usor sa fie perceputi poeti gen vian, gen prevert, gen neruda, gen brumaru, daca vrei, in anumite texte ale sale, gen multi americani.
mai mult, daca e sa citesti volumul asta in franceza, o sa intelegi de ce jemanfisimul e doar o aparenta, accentuata, din pacate, de o traducere incercand sa pastreze muzicalitatea si prin asta aruncand textele, nu de putine ori, in ceva ce se poate numi simplism, derizoriu, chiar un medievalism usor modernizat.
numai ca dincolo de suprafata asta chiar e o vana care spune si care vine dintr-o, sa ma repet, viziune. nu e muzica simfonica, fireste, nu e stufosenia crisparii incremenite, dar nici nu e un sotron sau un gingiu mingiu de pura transcriere a limbii sau a cotidianului, pe care recent multi le confunda cu valoarea estetica. vian aici e ca atunci cand chiar mori si ca sa razi de asta, ca oricum nu o poti preintampina, nu te pui la masa pentru a elabora o comedie, ci traiesti cat mai e si iti tasnesc replici ironic-firesti din asta.
mai pune la socoteala si rima din cadrul versurilor, nu pe cea de la sfarsitul lor, si care in franceza ramane aparte, gratie structurii sale fonetice. si mai pune la socoteala si ca atunci cand incerci sa traduci asta in romana, iese aparenta de chestie flu la care ai ales sa te opresti.
si apoi, vian poate ca nu va mai parea o fundita atunci cand scrie poezie.
sau poate ca e prea pe gustul meu ca si tonalitate, ca si directii plus ritmuri de manifestare a creativitatii si de asta ma incalzesc asa.

orisicat, eu ma bucur pentru reactii.

e delirant de greoi formulat acest text, cu rime scapate de sub control, sincopat ca ritm.
nu, nu, nu are coerenta si individualitate acest text. doar tremura din toate incheieturile.
pacat de titlul (sper asumat) care dadea sa anunte ceva, un soi de revelatie.

titlu prea academic formulat in raport cu maniera continutului textului, care incearca sa mizeze pe imagisticul care sa sugereze concretetea.

incercati sa raspundeti comentatorilor nu prin comentarii succesive, ci in cadrul unuia singur.
cu multumiri

daca gestionarea accentelor ostentative (mai ales in titlu) ar fi mai atenta, ar castiga nu doar cromaticul de aici, ci si capacitatea mesajului de a trece dincoace, de a nu se zbate in accentele respective, sufocat de ele.
caci nu cred ca in textul asta mesajul e ostentatia de dragul ei insesi.

pare rau, dar fara explicite in titlu....

a nu gandi e a te pierde intr-un spatiu necreat de gandire...
asta da definitie gandita, un fel de ziua este zi.
cu alte cuvinte si cu parere de rau cred ca ar fi ceva daca maximele nu ar fi doar accidente speculative circulare, ca aici, ci rationamente coerente.

înconjoara
scălâmbatei

după așa titlu, e cam diluată continuarea. ce spun e că pătimașul pe care se merge încă din start ca și ton e bine stabilit și prea detaliat pe parcursul textului. mai cred așadar că o înfrânare, o reducere cantitativă ar face bine mesajului, ar servi titlului, care dă și tandrețe, și fermitate.

orice s-ar zice, prin textele tale există un logos distinct. chiar dacă exagerat de sucit, cu inflație de licențe, e armonic ca și limbaj.
și culmea, în textul de față logosul ăsta cedează, probabil din nevoia de limpezime, unei \"normalități\" care îi fură, în opinia mea, din ceea ce l-ar putea face singular.

văd aici asemănarea prea cu stilul ela victoria luca, ca și curgere, ca alegere a începerii și mai ales în paragrafele unu și patru.
iar asta mă îndepărtează de text, în ciuda patimii din el.

textul nu conține cuvinte explicite. atenționarea este în acest caz inutilă, într-adevăr.

nu a fost nicidecum o scăpare. o rugăminte, după cum a și fost precizat.
cum regretabilă a fost și lipsa argumentului, dincolo de orice aspect personal.
aceste aspecte nici nu au fost aduse în discuție, căci nu sunt pertinente, fiind vorba de texte și aprecierile lor.

rugăminte pe cât posibil și conform regulamentului steaua să fie și argumentată. și anume, cele două aspecte punctate - corectitudinea și caracterul poetic.
cu mulțumiri pentru înțelegere.

păi așa scurt cum e și simplu, chiar încearcă să valorizeze firescul unui moment, în tot ce are el mai neașteptat. și valorifică economia de mijloace fără să dea în platitudine, cum des am remarcat în ultima vreme la textele așa-zis simple postate pe aici, care sunt deseori doar goale și exacerbate în receptare.
de asta m-am oprit cu semn la puținele versuri, cum zici. pentru că am remarcat că atitudinea asta de a concentra îți șade bine, te ajută să strunești o dezordine suprarealistă care îți mai bântuie uneori descriptivul, cromaticul, plasticul.

uitasem
și nu importă atât sensurile diferite ale lui lună, căci în prima strofă e ambiguitate (dualitate - astru și curățenie), cât simpla prezență a cuvântului, de două ori.
mai mult, dacă se încearcă valorificarea omonimiei, e prea dintr-o dată și din prea scurt realizată.
așadar un sinonim pentru lună din prima strofă nu ar strica, zic și eu. sau același lucru pentru lună din strofa ultimă.

lună de la sfârșit închide cercul, dar o face tautologic și astfel devine sărăcăcios conținutul. conținutul scurt cu repetarea lunii devine prea explicativ.
or, cred că textul pe punctare și sugestie miza, nu pe dezvăluire și înfigerea lunii, fățisă, în ochiul lectorului.
plus că în textele scurte finalul e mult prea important ca să se bazeze pe ceea ce s-a sugerat deja la început.