nica mădălina

tocmai în ideea a ceea ce ai spus am lăsat și semnul. un soi de \"oricum urmăresc, aștept, mă delectez între timp citind\".
sper să-ți iasă, ai mână, asta e cert, deocamdată.

și apoi, mulțu pentru informație. din păcate munca nu-mi permite să ajung să mă bucur. poate împarți tu cumva impresii post factum. chiar aici, pe agonia. nu ar strica, zic și eu...

față de alte texte ale tale, e un câștig: claritatea formulării, simplitatea sintactică, umorul mai fățiș.
dar și o pierdere, la nivel de conținut, de subiect \"tratat\": absurdul și mai fățiș, gratuitatea acestui absurd, la fel de și mai evidentă.
pierdere, în sensul că textul începe, prin asta, să așeze și mai și în bătrâna familie a scriiturilor ce valorifică aceste teme și această manieră de expresie. se subțiază tocmai ineditul pe care-l remarcasem în texte precedent postate. or, pe zona asta discursivă pe care o abordezi în felul ăsta, doar ineditul mai poate spune ceva. atât e de bătătorită.

vasile, mă refeream la în sfârșitul zilei mele respective, dar și la cel al zilelor în care textele pe care le citeam sub semnătura ta erau preponderent din cealaltă mare zonă discursivă specifică ție.
nu contest, clivajul acesta între lirismul din poemele \"neautobiografice\", spațializate prin franjurare în versuri, respectiv poeticul din textele cu formulare mai directă și mai puțin metaforizată, spațializate prin paragrafare, nu e nou în pagina ta de autor.
numai că în textele recente, atât cât le-am citit, nu mai dădusem de un text din \"familia\" acestuia.

poate am complicat mai rău ceva ce, spus simplu, chiar ar fi limpezit. dar dacă tot ai întrebat...

salut schimbarea modului de articulare a discursului, asadar constructia si tonul, care, evident, au reclamat alt tip de gestionare a caramizilor stilistice.
nu ca m-as fi indoit de capacitatea de a varia, dar e reconfortant sa o vad pusa in text.
e o anume fluiditate acum care lipsea din poemele tale in genere, e o incordare suportabila acum, o gravitate spusa mai firesc, in sfarsit.

ultima strofă și versul final, singuratic, fac un text deloc rău.
restul e o încercare de basm, un fel de cover care se pierde, nu lasă ecou, pentru că este diluat și nu echilibrează epicul cu tensiunea lirică.

dar strofa aceea e directă, compactă, cinstită prin economia de mijloace, neexcesivă în metaforizare, chiar dacă nu uimește prin nemaivăzut, spune bine o imagine pentru a susține o idee. pe linia asta mi-ar plăcea să mai citesc. dacă o fi să fie.

mi-a amintit de fanny howe si de \"partea cealalta\", in ce priveste constructia bazata mai mult pe epic decat pe liric, mai mult pe orizontal decat pe vertical. apoi la nivelul articularii jocului obiectiv - interior si chiar la nivel de ton, desi timbrul si tema sunt cat se poate de diferite.

dincolo de ce au remarcat antecomentatorii mei, cred ca a face mult mai vizibil acest text se impune si prin motivul ca este atat de diferit ca poietica (nu neaparat ca poetica) de ceea ce s-a scris ultimamente in acest spatiu. o alternativa exemplara in special in ce priveste gestionarea enumerarilor, calcai poetic al lui ahile, in genere.

nu sunt carcota, mai ales ca-mi plac concentrarea si forma scurta pe care le-ai ales. dar as fi vazut din care in locul lui de unde. cu urechea as fi vazut.
si n-as fi vazut paranteza. oricum italicele accentueaza. paranteza devine prea mult in acest context si raportat tocmai la scurtimea textului si la miza lui pe esentializare.
in rest, numai de bine despre incizia pe care o faci, tematic si stilistic. si despre ce ne arati la capatul ei.

nu stiu care va sunt criteriile pentru a statua ca un text este sau nu eseu. prin raportare la sensul cel putin etimologic al termenului eseu, aceste impresii de lectura fac cat o incercare de expunere.
apoi, raportat la alte rigori, mai precise, specifice genului numit eseu, nu ma pronunt, cata vreme nu stim daca sunt aceleasi si pentru dvs., si pentru mine.
cred insa ca scurtimea si fluenta unei incercari de asezare in text nu trebuie confundate cu lejeritatea in sens de subtirime, de lipsa de substanta a sa (in caz ca asa ceva ati avut in vedere cand ati statuat ca aici nu este un eseu).

multumesc oricum pentru oprire. daca sunteti curios despre felul in care concep eseuri in general, ele sunt deja vizibile in acest spatiu.

ottilia, ma bucur tare. dar stim ca parca nu il inlocuieste pe am vazut. asa ca, daca ai ocazia, vezi-l asa cum este. te va bucura mai mult decat impresiile mele despre.

multumesc ca mi-ai spus.

recunosc, mă așteptam la variațiunile pe aceeași temă și cu aceleași mijloace, la perpetua reiterare a aceluiași mesaj, pe același ton, în același registru semantic și cu aceleași tehnici stilistice și de decupare ca în mai toate textele tale.

lucru pe care l-am precizat aproape constant când am ales să las semne la textele tale.

de data asta ceva se întâmplă, însă. decupezi momente care chiar se leagă într-un excurs de sine stătător, într-o povestioară în care există acțiune, impresie, expresie, stare.
eviți patologizarea și redundanța elementelor prin care să desenezi tabloul și să redai, când sugestiv, când frust, starea subadiacentă.
deși medicamentele rămân, spitalul rămâne, pentru a lega poate cu discursul general din textele tale, acum se vede, încă din primele versuri, autonomia a ceea ce urmează să spui, nici confesiv, nici plângăcios, în restul poemului.

și nu l-ai lungit cât să gliseze, ca lacrima, în altă lacrimă, ceea ce le face pe toate să fie la fel.

autonomizarea asta a textului în raport cu toate celelalte ale tale, atâtea câte le-am citit, fără a rupe însă orice punte cu ele (personajele sunt aceleași în continuare), o susțin azi prin intervenția aceasta.

o încurajez și aștept, dacă o fi să fie, ducerea ei și mai departe și chiar mai adânc. sau înalt.

nu e o autonomizare doar embrionară în acest text, ci e puternică prin simplitatea formulării, cu excepția timpanelor și a substantivului neîntâmplare, pe care l-aș vedea înlocuit cu mai simplul \"ceea ce nu se întâmplă\", evitându-se astfel dâra de stănescianism.

alexandru, aș numi-o spontaneitate în a transmite impresii calde despre un spectacol viu, și nu despre piesă în general, așa cum a reușit sau nu cu alte ocazii. poate de aici efectul de improvizație, deși mie una îmi par cât se poate de legate aceste eseuri privind anumite spectacole de teatru. adică au o structură articulată.

cristian, m-ar bucura dacă într-adevăr ai avut ocazia să vezi romeo și julietra în această variantă. dacă nu, ar fi ceva să reușești să o faci într-o bună zi.

vă mulțumesc pentru semne.

un l, pardon...

de la port încolo îmi pare că începe un alt text. are alt ton, alt timbru, alt registru imagistic și alt subtext, mai vâscos decât în prioma parte.

prima parte este coerentă cu sine, simplă, directă și feminină.

eu până acolo văd și legătura cu titlul.

lipsește un ț la zgribuliți.

fă ceva cu acei cioroi din final, sunt hilari și nu cred că asta și-a propus finalul. ciori și nu cioroi ar fi, cred, mai potrivit.

domnule samarghitan, nu fabricati papura cand nu puteti face nod in ea.

imperativul nu necesita semnul exclamarii, mai ales intr-un text poetic, unde licentele pot merge chiar mai departe de atat.

fiti mai lax putin, mai creativ. nu suntem intr-un limbaj matematic aici, nu s-a incalcat nicio axioma a gramaticii limbii romane.

am un typo la rinocerizare, intr-adevar. si unul la grijii.
in rest, nu suntem de acord asupra a ceea ce este un eseu, domnule samarghitan.
as simple as that.
e amuzant sa vad termenul autentic folosit de dvs., oricum. drept care va multumesc.

întrucâtva
déjà-vu
îi atacă pe cei puternici (cu îi, la dvs. lipsește)

intervin ca sa nu se lungeasca inutil

imperativul lui a fi este fii
forma negativa a acestui imperativ este nu fi

conjunctivul, afirmativ sau negativ, este cu ii mereu (sa fii, sa nu fii)

foarte bine, mă bucur să aflu. și spor în continuare.

cred ca daca ar lipsi cratima, efectul ar fi mai subtil, dar si mai precis.
orisicat, nu e un text adresat vreunui cititor cu sinapse lenese.

plus ca acele cratime fracturează un text deja mic, deja frantura.

text mai degraba provocare a ludicului perspicace decat unul cu miză poetica.