Nic Deler

E o muzică în tine Compusă de Dumnezeu! Râzi, copilul meu, la bine Și să râzi mereu la greu! Pune preț pe amintire,* Într-o lacrimă închide-o Și când simți o rătăcire Râzi în suflet și

Captiv între lumină și-a inimii bătaie Mă lupt să rămân zâmbet și simplu călător, Să trec prin umbra care în umbre se-ntretaie Și mă îmbracă-n cale-i în zumzet și culori. Sunt sângeriu și

Cu aerul, când respirăm, strivim în noi lumini Născute din lacrimile coroanei de spini- Ne rugăm către Timp să ne lase în pace Dar el, plictisit, în neștiut ne preface. Din verdele care urcă în

Pe drumul ce nici milă drumeților n-arată- Chiar de ajungi pe el din orice colț venind- Era o fortăreață cu-o singură fereastră Prin care se zărea o floare strălucind. Acolo se opreau, preț

Ne desfrunzim în toamna-nroșită ca arsura Ce ține peste rană speranța-ntrețesută, Din rădăcini ne facem o pământească plută Și navigăm prin lume să-i construim armura. Înmărmuriți privim

Cum îți spuneam chiar ieri, uitând de mâine, E prea plăcut o floare să miroși, Să urmărești albina când zboară după pâine Și să te joci cu norii albaștri, nisipoși. Să construiești din ei

În umbra verzuie a apei frumoase Care învolbură pământul și cerul Se-ntinde o țară cu zări furtunoase, Cu păduri care au frunza ca lerul. Aici, anotimpuri vremelnic se-mpart Zorind dimineți

Orice ți-ar spune despre mine să știi că sunt în viață! Plutesc pe frunza umbrei pale în mândra dimineață, Sunt floarea care se închide atunci când bate vântul- Mă simți? Tăcerea mea adie,

Sunt la marginea mării, îmi spăl ochii de fildeș Și aștept înființarea trupurilor de mătase- Îmi spăl sufletul în lumini fără umbră, Îmi chem amintirile în viață rămase. Îngropat sub țepi

Să nu-ţi atingi umbra! Culoarea ei fosforescentă te va strivi Căci zilnic umbrele lumini îngroapă Pe drumul spre morgă- Să nu te atingi de umbră! Îţi spun: Încet, încet, poarta sufletului

Mă-întorc înfrigurat în mine însumi Ca într-o casă rece și pustie. Tăcerea, spânzurată, zace-n plânsu-mi, Iară din gând mi se prelinge o fobie: Prin umbra gri care-mi înghite trupul Ca orbul

Scormonești iarba cu palmele tale argintii, Îi întorci bănuiala în vis- Cu părul scormonești, Ca o apă rece mângâind Seva frunzelor în flăcări, De parcă arde însăși toamna- Îți amintești

Vorbeam despre dansul zăpezii Strălucind printre spinii soarelui, Vorbeam despre frunza îngălbenită Adusă de toamnă, Despre gloria ei verde-aromată purtată de muguri, Vorbeam

Nu poți fi tristă când ziua se naște! lumina pe care o vezi spre tine venind nu poate să te întristeze și nici țărmul pe care naufragiații îl descoperă morți - Desigur, poți să treci pe lângă

Îngroapă-mă, pădure, în mii de îndoieli Ce se ridică, triste, din nerostite vorbe, Gânduri ce stau ascunse în ale minții tolbe Cusute la vedere în zilele de ieri. Îngroapă-mă, pădure, sub

Încă sunt prins în infinitul mic, Între silabă și credința ei, În chiar cuvântul spus, șoptit, Ascuns de sine însuși în idei Mă lupt să ies, dar nu știu dacă vreau Să mă lovesc de infinitul