Mormânt

tu casa bantuita de vantul singuratatii sau vantul nebuniei...
nu mai zic nimic decat atat: e prea multa tristete aici in poezie si nu imi place, mai bine citeam una cu nebunia aia de simblouri pe care nu le inteleg eu.

nu e normal asa sa fie...

Mult mai simplu decât ceea ce era deja obișnuință (sau poate nu?!).Încă mai cauți cheile ușii aceleia? Dacă nu sunt ferestre, de ce să nu le facem...zic și eu ca o neștiutoare ce sunt...Dar dacă există uși, mă gândesc că ieșirea (sau poate intrarea)este și ea pe undeva pe acolo, depinde dacă mai este puțină forță să îți târăști trupul inert până acolo.
Și de unde știi că nu așa e normal să fie?
Plăcut.
Ruxandra

Dana... ai dreptate... nu sunt atat de elegant precum grecii in a gasi bucurie in tristete... probabil deja deprim lumea pe aici asa ca ma voi opri.
Ruxandra... ai dreptate cumva dar sunt intr-un loc in care imaginatia nu foloseste la nimic.
Va multumesc pentru comentarii.

no, nici gand! nu te opri! unii vin pe aici exact pentru a gasi asa ceva...uneori poezia se hraneste si hraneste (cu) masochism...asa ca, nu-i lasa pe unii flamanzi:-).
mi-ar fi placut sa fac un commentariu dar, cum nu mi s-a mai intamplat pana acum, starea imprumutata din textul tau mi-e prea-de-ajuns, nu mai trebuie sa-mi aud/vad vorbele, ca sa ma conving de tot ca e frumos...

acum stiu de ce mi-am cumparat o pereche de perusi:) - probabil subconstientul.ceva vreme in urma ma gandeam oare ce voi fac cu atata amar de versuri (ale mele - mai bune sau mai rele) adunate prin calculator de ani de zile si uite ca vii tu cu poezia asta si imi dau seama ca nu mi-am luat degeaba papagalii si...ei, arhonte, incerc sa glumesc, sper ca-mi vezi zambetul agatat de coltul ochilor.

pe mine nu m-ai deprimat, asta s-o stii clar:)si n-am uitat nici de partida de pescuit promisa la Iasi, acum jumatate de an si tare mi-as dori sa-ti fie limpede ca iti sunt aproape (daca mai conteaza asta, bineinteles), ca te citesc si ca astept sa influentezi in bine lumea de pe aici, ca si pana acum.
daca simti nevoia, fa acea pauza de acumulare - inevitabila - dar nu te alinta si ramai adultul pe care il cunosc.
nu vin cu citate intelepte caci le stii mai bine decat mine dar daca tu crezi ca ai nevoie de ajutorul meu, sunt prin preajma.

cu bine,
Dana

Mi-ar fi placut s-o scriu eu, dar poate incepeam altfel, cu alt vers, cu alta strofa. Poate mai organizata ar trebui sa fie. Si mozaicul de stiluri (direct, indirect, trecut, prezent) care e in voga, mie imi da fiori, mai ales daca nu e bine aranjat. Nu mai spun de inceputurile de tip \"in ziua aceea\", \"pe atunci\", \"se facea ca\".

Nu te supara pe mine, daca te mai critic, mi-au placut prea mult imaginile, felul in care ai descris atmosfera, in special finalul-acceptarea mortii.

Loredana... sper ca nu ti-am \"imprumutat\" totusi starea... cat despre masochism nu e cazul aici... e doar o alta fata a celor ce vin spre noi si de care ne miram de parca ne-ar fi fost pana acum straine.
Florina... nu prea imi plac lucrurile teatrale si chiar nu asta am intentionmat sa comunic prin acel comentariu... despre altele mai vorbim, discutam.
Ioana... si eu m-am gandit la o reasezare a strofelor dar am dat credit intuitiei pentru ca acest text nu a fost construit ci a venit oarecum de-a gata... inceputul mi-a placut asa pentru ca poeziile sunt pentru mine un jurnal iar prima parte da senzatia unui roman... da, amestec de verbe si timpuri... ai intuit corect sensul finalului si anamnesisul... m-am oprit la copilarie.
Va multumesc.

Prima strofa este sufletul poeziei, iz de poezie, si cea mai reusita de altfel. Fara metafore ce trebuie cojite mai mult sau mai putin pentru a ajunge dincolo pentru a intelege. Reda clar, nu chiar simplu insa (datorita motivului prezent) trairea, una din realitati. Cea de-a doua strofa nu imi place (sunt subiectiv aici), poate pentru ca am mai intalnit casa fara ferestre, dar aici creionezi doar un sentiment si eu nu il pot simti. Ultima strofa poate nu ma atinge, asteptand poate un final care in care sa iti intalnesc renuntarea, traind cu apasarea de mormant in gand in momentul lecturii.

e clar, arhonte.
m-am repezit si te-am inteles gresit.
imi cer scuze.
numai bine si succes la scris

Raul este interesant cum ma percepi tu... probabil astfel arat vazut din afara si e bine ca imi spune cineva :) Finalul e mai mult stingere si nu revolta... pur si simplu renuntare.
Florina... nu face nimic... dar nu era mare lucru de inteles.

vladi, grijeste laleaua...
gandeste intai asa: ii trebuie o ferastra, florii acesteia! trebuie sa-i inventez o fereastra macar!
si-atunci, se va putea intampla asa, ca acolo unde se tranteste o usa, se va deschide o fereastra.

Linea

hmmmmm....pai dc itzi trebuie ferestre?aaaaa!esti om si inloc sa te bucuri de simplitatea deschiderii unei usi...pur si simplu...te ambitzionezi sa ceri lui D-zeu ferestre pe care nu le potzi escalada!(parerea unui copil nestiutor)

Dana... laleaua a murit din pacate... nu a fost sa se prinda... probabil pentru ca e greu de trait langa mine :)
Alexandra... tu esti un copil care nu cunoaste frumusetea darului sau... mi-a placut in mod deosebit comentariul tau... plin de miez.

:) pai vezi?..cam asta incercam sa-ti spun si eu.
si corect este: pacat ca am avut o asemenea lalea si a murit tocmai pentru ca eu n-am stiut sa ii gasesc o fereastra unde sa se grijeasca macar singura, daca pe linga mine nu prea poate trai nimeni.

cu drag, Linea

Cum spui tu Dana... poate m-a iubit atat de mult incat nu a mai putut sa-mi suporte risipirea...

recitind poezia...\"palmă lovind obrazul celui ce nu mai așteaptă
nimic de la clipa care vine\".....surescitarea mortului?in lupta cu destinul?