sfumato

tristă, monica... precum toamnele ce vin neștiute și se cuibăresc la rădăcina sufletului fără să ne întrebe dacă le primim sau nu... cine ești și ce cauți, întrebări despre \"el\" despre \"tine\" în amnezia iubirii ce macină și tot macină...
numai bine!

Vine o vreme, de multe ori prea devreme, când ne rod înstrăinări prea puternic și prea îndelungat resimțite. Și atunci, rămânem triști, cu sufletele scorojite de întrebări: \"cum ar fi fost dacă ...\" sau \"de ce nu a fost altfel?

Îți mulțumesc Ștefan, pentru \"vina\" de fi aici! :)

Buna, trandafiras. :)
Comentez acum aceasta poma a ta, cu o intarziere nepermis de mare, dar vorba aia, mai bien mai tarziu decat...mai devreme :))
De ce te comentez acum? Pentru ca acum am descoperti ca ai si tu o poezie despre SFUMATO! :)
Poemul tau e unul trist, asa-l percep, in care nuantele de alb si negru \"erodeaza sistematic\" atat gesturile cat si iubirile. Pana si irisul, intr-un astfel de tablou SFUMATO, se ineaca in acest negru de fum, ca sa zic asa, fara putinta de a-si reveni la culoarea de dinainte.

era poema, nu poma :-p

Știi Bogdan, nu o dată s-a întâmplat ca textele la care țin mai mult, textele care m-au durut scriindu-le, să nu prea fie citite. Așa că, nu e nici o problemă întârzierea. Mă bucur că totuși ai trecut pe aici și bineînțeles, te mai aștept.

Tot binele!