Virtual story

My dear, Hai să-ți spun una bună. Am o aventură cu un coleg. Și ce-i cu asta o să zici? Păi nu. Am o aventură cu un coleg… pe messenger. Ei, acum te-ai edificat? Mă tot întrebi ce fac și de ce nu dau niciun semn de atâta vreme. Uite, îl dau. Ce zici? Tot citim prin reviste cum înlocuim lumea reală cu tot soiul de trăsnăi, jocuri virtuale, dialoguri cu personaje care nu există, întâlniri cu indivizi \"cunoscuți\" pe net... Se pare că există un sâmbure de adevăr în toate astea. Știi că eu am mai mulți amici căsătoriți care și-au cunoscut consoarta \"pe net\": alde Toni, alde Mirela… Cum o fi asta exact nu știu, pentru că am intrat și eu o dată pe un site din ăsta \"singur-îmi-caut-parteneră\" și am dat de niște chestii foarte nasoale, ce număr am la sutien, cum îmi place să o fac și alte tâmpenii din astea. Þie nu ți s-a întâmplat? Dacă stai să te uiți atent la lumea din jur, observi că nu am mai avut un dialog la o cană de cafea sau un ceai, la pizzeria din colț sau pe vreo bancă în parc cam de pe vremea liceului. Dialogurile de acum sunt … taste la calculator (după cum vezi!). Pe mess: \"sal\", \"ce faci?\", \"mă duc la duș\". Bine, nu numai dialoguri din astea. Avem și câțiva prieteni pe care îi cunoștem în carne și oase (ca noi) cu care împărțim la un moment dat o masă, o casă, o pâine sau o sticlă de vin și dialogurile cu ei nu sună chiar așa. Dar efectiv, nu ne mai desprindem din fața calculatorului. Nu mai ieșim la bere, la un volei, la piscină, la o plimbare în parc, la teatru, la film (că și alea se pot viziona la calculator). Mai mult, nu mai folosim \"viul grai\" nici la birou, deși colegul sau colega are biroul lângă al nostru, preferăm să îi scriem un mesaj pe messenger. Motivul nu reușesc să îl înțeleg. E mai cool așa, sau poate că ne e atât de greu să comunicăm, să ne înfățișăm pe noi înșine așa cum suntem, încât ne vine mai ușor să ne ascundem în spatele calculatorului. Oricum, colegul despre care îți spun nu are nimic deosebit. Un coleg ca oricare altul. Și totuși, într-o bună zi am început să \"vorbim\" pe calculator. Să spună fiecare ce gândește, ce simte, să afirme asta sau cealaltă despre el însuși, deși multe aspecte probabil nu sunt adevărate, dar cum totul este virtual nu prea se poate verifica… Îți poți construi un \"personaj\", care are o anumită personalitate, care e, poate, exact așa cum nu vei putea fi niciodată… Și-apoi, pasul firesc, am început să vorbim foarte des. Cu sinceritatea pe care o ai atunci când știi că interlocutorul nu te poate lovi, nu te poate răni, nu trage concluzii pripite, nu vede mimica pe care o ai și ia totul de bună. Sinceritatea pe care o ai vorbind despre visele tale cele mai ascunse, știind că celălalt nu e lângă tine și nu îți este nici jenă, nici frică, pentru că de fapt nu e \"de-adevăratelea\". Te-ai edificat? Sau nu încă? Dacă nu încă, îți mai dau o mostră: Sau, în aceeași notă: Genul ăsta de persuasiune, de abordare, ar dărâma munți. Și totuși, vreau să îți mărturisesc ceva. Totul este (așa cum vezi) perfect când e vorba de messenger. Totuși, în realitate, nimic din astea nu mai pare real. În realitate, e ca și cum ar fi invers. Ca și cum viața mea adevărată ar fi messengerul, personalitatea pe care mi-am construit-o acolo, dorințele de acolo, posibilitățile de acolo și ceea ce este, de fapt, viața mea, ar fi o măsluire, o închipuire, o fantasmă. Mi-e din ce în ce mai greu să revin la foaia, pixul, mâncarea și relațiile pe care le am în afara messului. Am ajuns să trăiesc pentru cele câteva ore de dialog virtual.