mircea trifu

Iar plouă pe coroana mea de ghimpi, În jurul meu e plin de mărăcini, Ce-mi rup carnea, orbi si tâmpi, Cu albi, sălbatici colți de câini. Încerc să-i nărui, să-i desprind, Dar rănile îmi

Un înger de vioară nesupusă, În mâna nopții cântă la fereastră, Și-n dragostea născută din cenușă, Dansez eu, tu și nebunia noastră, E Secret Garden iubită de bunică, Și-nlăcrimate note de

Aleargă-un râu pe munte-n jos, și-n limpezita fugă, Din versul său lasă duios, culori de câmp să curgă. Oferă-n dar, reci, pân’-la cer, pe bolta gurii-albastre, Stropi dulci de sete de mister

În marea cărui univers să mă botezi, Pe raza cărui asfințit să mă visezi, Pe unda cărui val de mare să străbat Să-ți bântui malul cu-n sărut sărat? Pe cine, răvășit în corpul tău avar, Ai vrea

Unde-aș putea să mă ascund, în care Rană de pământ sau mare, Să mă pitească luna-n umbra ei, Robit de teama de visare, Când alții puntea anilor treceau Râzând, eu o pășeam tăcut Dar nu spre cea

Mi-am regăsit clipa furată prin dune de nisip avar, Prinsă-njugată de o Karma, pe lama unui rece plug Și răzvrătindu-mă odată, ca șarpele-n deșert, tâlhar, Am așteptat-o să adoarmă și am

In altă viață eu știu ce am să fiu, Am să renasc in formă de vioară, Sunt doar un biet abis dorind târziu Aici să mă mai nasc a doua oară. Din carne de măslin a altei vieți, Un înger drag

În poala ta aștept de-atâta vreme, E obosit și doarme-al tău destin, Măicuță,-ți fac sărate, lungi poeme, Ți le recit și-adorm și eu puțin. Am să te port de mână până-acasă, Căci cerul ei

Sunt acel ce-i născut între cer și pământ, Fără noapte și timp, doar eternă lumină, Din iubirea de-o stea și un nobil cuvânt, Rugă-n ochii de orbi, prorocită să vină. Și de palmele mamei,

Câți dintre noi au soarele în casă, Ce cu surâsul, sufletul ni-l umple, Să-l vezi mâncând și trăncănind la masă, Simți cu mândrie sângele în tâmple. Câți simt aceasta, plecați, îndepărtați de

Aprind o noapte la-ntâmplare, Îmi iau trecutul la cioplit, Și coaja lui de nepăsare Din carne-o tai pân' la iubit. Aici pe-o coastă de pământ Îmi fac spre cer o nouă scară, Căci nicio

Se amăgește cerul, că poate voi ceda, Și-așa palmele mele, în cuie ruginite, Vor cere vindecare, de trece iar cumva, Iubirea ta de mine pe rănile-amuțite. Aceeași stâncă sunt, la fel de

Poruncă-n noapte voi trimite Cuvintelor ce port în mine, Închise-n carne eremite Cu negrăitul drag de tine. Să vă-nrolați în versuri calde Căci timpul a-nceput să doară, Să scriem

Sapă tu dragoste adânc, în mine Și-n brazda mea, eternitatea toată, Cu marea asta strânsă lângă tine, Voi umple-abisul meu deodată. Cu frunze din măslinul fară vărsta, Fac barcă cu o pânză

În mine nu e timp de-o ,,altă dată,, Chiar de îmi scriu pe coală nemurirea, Chiar de încep mințind cu-a fost odată În orice răsărit și asfințit, iubirea. Nu mai e timp în mine nici de mine,

De multe ori, mă nasc în dimineață trist, Din vise gemătoare ce mă cheamă chinuite, Ce-mi intră noaptea-n suflet pe șoptite Și dureros mă-ntreabă de pot să mai rezist. De multe ori, sunt

Dacă versul te vrea, ca promisa-i lumină, Tu, ca nimeni în jur, îmbrâncită de spaime, Fără-o boare de vânt ce te prinde de mână, Vei fi doar un apus cu-ntunericu-n palme. Te alintă cuvântul,

Am lăsat iubirea-n paza unei vechi cărări de munte Și-am plecat cu mine-n lume să descopăr unde ești, Fluvii de statui în temple le-am îmbrăcat în veșminte, Căci, femeie, ești în toate, robi și

Mi-am scris lumina-n întuneric, Încărunțindu-mi noaptea mea, Și ii sorbeam parfumul feeric, Ce in tacere se năștea. Am prins cuvintele bătrâne, Ce zac în mine istovite, Aveau priviri

De-o viață aștept cu dalta mână, Pe trunchiul unei răni deschise , Și noaptea-mi doarme în lumină, Când visul bate-n porți închise. Sculptez lovind cu fieru-n rană Și mână mi-e de milă

Vreau ca vântul iertător, milos pe mine să m-alinte Și să mă poarte pe un nor setos cu mine să se adape, Și-apoi, în picături de ploaie să îți plâng pe frunte, Să îți spăl sânul tău și chinul să-l

Îmi vine să iau cerul la bătaie, Pun stelele pe toate la mijloc, Și din suspine fac baloți de paie, Pe cer să le așez, să le dau foc. Să fugă sfinții, ca smintiți-n jur, S-arunce-n mine cu

Ancora-mi tresare în patul său de alge Din rădăcin-o smulge mâna lui Cain, Paianjeni ce-și înalță pânze pe catarge, Din tine mă alungă, ca pe un vers străin. Stă cârma cu ochii-nchiși sub

Am avut mereu de mic rădăcinile-n picioare, Orice ploaie și ninsoare o citeam de unul singur, La-nceput ca tânăr mugur, fluture apoi prin gând Pân-a devenit crescând, semnul meu de