știu că sunt orb

Mircea,

M-a impresionat aceasta idee a ta si mi-am adus aminte ca am citit undeva despre un om cu adevarat (ne)orb. Intr-un pasaj descria cu lux de amanunte frumusetea culorilor mângâiate de (ne) privirea lui interioară.

Aceste doua versuri fac legătura invizibilă între cer si pământ:
,,dar în inimă simt
ochii tăi albaștri”
- ochii exprimă culoarea mării și a cerului, frumusețea adâncurilor, dar și înțelepciunea gânditorului.

atunci voi fi simtit mangaierea
pleoapelor tale, coborand
treapta dupa treapta
spre cea mai intima nuanta de albastru.

si lumina se facu.

Frumos! Să știi să-ți privești în suflet, cu ochii sufletului larg deschiși, pătrunzând, în orbire, în adâncul culorilor păstrate în inimă. Iar palmele, cu degetele rătăcind prin nuanțe și nuanțe, învață pe de rost contururi visate.
Îmi place!

restul e tăcere...

privirea ta deschisă e în palme. de-asta știi că ești orb. clipești din degete. dorință și visare. îndrăgostirea profundă a sinelui de sinea, încurcubeiate. frumos.

\"palmele mele vor visa/ intr-o noua culoare\" e un vers remarcabil, motivat de intreaga poezie.
Si totusi, tonul poeziei e prea direct in raport cu tema, dragostea. Se poate si asa, desigur, mai ales in poezia americana, dar acolo directetea este un ingredient al oralitatii, cu atributele naturalitatii, autenticitatii. In maniera in care scrii idealul este sa scrii despre dragoste fara sa-i pomenesti numele.

ma faci sa plang
si sa-mi doresc in lacrimile mele oglindirea a doi ochi albastri
pe care i-am pierdut

\"ma voi preface orb si am sa vin,
cu bratele intinse sa iti pipai chipul\"

\"stiu ca sunt orb
..................
daca mi te-ai arata
precum cerul sau noaptea
palmele mele vor visa
intr-o noua culoare\"

Cateva dintre versurile cele mai frumoase scrise in limba romana. Primele ii apartin lui Nichita, celelalte sunt ale tale. Dar ecoul lor rasuna in noi toti.