Mircea Iosub

mă legăn stins în căderea nopții peste luna liniștită ca un înger palid cu un suspin adânc înfășurat din lacrimi apăsate de visare

toamna pare un nor cenușiu cu petalele uscate păstrându-și răcoarea atunci când ruga unei frunze călcate devine un sărut măturat de vânt

Când toamna gândul în mister apune și umbra mării iese dintre rune pe albe lespezi cântă dragă-mi luna și frunze ... dispar una câte una

în trupu-mi timpul își înfige gheara ca o nesocotință iluzorie a nopții la judecata primei luni din umbra secolelor buruieni amestecând freamătul izvoarelor în nesfârșite frunzișuri de ani de

am privirea deschisă spre întunericul interior acolo unde dragostea este singura vedere păstrez numai imagini din adâncuri dar în inimă simt ochii tăi albaștri dacă mi te-ai arăta precum

umbra curcubeului îți lasă petale în colțurile buzelor ah! unghiile tale însângerează portative pe trupul în care dinții sculptează melodia te-aștept să ne spălăm de nopțile cu

încet ascult foșnetul de după retină un galop alb lumina căzând peste norul din mine

cercul nopții străpungând paloarea sângelui cufundat cristalin în reverii nesecate clopotul pașii întunericului pe crucea căzută in extaz dansul felin în sărutări dulci și nemiloase

inima ta e picătura unei stele în ochii tăi își poartă mirosul ascult valurile cum bat prin mâinile tale lasă-mi sufletul să-ți atingă lumina

in vis , dragostea . cautam imbratisari . umbra vantului

dac-as putea picta ti-as desena in cerul gurii harta elvetiei ti-as manji cu albastru noaptea stomacului tau cuceritor si te-as lasa goala atarnand capul anevoios de dorul meu si inca

nu-mi lasa privirea sa-ti culeaga imbratisarea mirosul umbrei tale imi va distruge rugaciunea daca vii imi vei cutremura lacatul din piept vei risipi jocul cu propriul

prin fata mea trece luna un caine firav de plus dar strigatele ei nu mai condenseaza in simple latraturi magulitoare intr-una din zilele astea ma voi agata de lumina voi pune mana arsa pe