Minculescu Octavian-Andrei

Mă hrănesc inocent cu informație Absurd, preiau mucegai și rugină Fungi devin sinapse în creație Precum un bec, falsa lumină. De timpuriu, corodat peste putință Vechiul eu vorbește incert Ploaie

Trăiesc într-o lume unde aleg. Aleg în ce culori te văd și de cine mă leg, Legături verzi sau roșii, sau ca o floare - ambele, Sau dacă sunt ambii, cei ce-ți duc războaiele. Roșie, Venus a mea căci

Am aruncat chiștocul pe jos A început ploaia și totul e întors pe dos Scrumul fiind spălat de apă Urmând drumul spre canalizare, ca un erou purtând o capă. Plimbându-mă prin ploaie cu timpul de

Văzând la un moment dat O clădire, posibil un palat O construcție, plină de detaliu Gândind cu mintea altuia, contrariu. Bronz și carmin am primit De la darnicul, cel ce a gătit. Bucătarul -

Am văzut aseară un pisic îmbâcsit, Purta blană albă și era plictisit. S-a uitat la mine și a zis: Eu sunt marxist. M-am uitat în pământ și am zis: Eu exist. Am stat stană privind în spațiu Vedeam pe

Într-o zi de iarnă albă Undeva în parcul fără iarbă Era mai pustiu ca lunea În minte, reinventam lumea. Imaginat ca fiind gimnast, Dar viața are și contrast Cu taică-meu mă plimbam Și dintr-o dată,

O să vă povestesc fără să mă complic Despre un politician, un vechi amic. Un om cu o viață în alb și negru Despre care se specula că e integru. L-am cunoscut de prin copilărie, Mereu îmi povestea

Aruncă-te în abisul existențial Suntem aici, dansăm hora și glumim. Înțeleg că ți-e frică, dar e banal Te așteptăm și așteptând îți zâmbim. Ai mai fost pe aici, dar ai uitat Când ai coborât acolo

În camera întunecată zac Liniște gălăgioasă, dar eu tac. Mă gândeam cum să rezolv, să fac, Să nu mă scufund în gânduri cât un lac. Nuferi cu flori roz, pe lacul reflectând Cerul albastru, când

În anul 1856 Barbu Știrbei, Domnitorului Țării Românești abolește robia și mama celei care avea să se numească Bădița Stanca este eliberată de la Mănăstirea Pătroaia Vale, locul unde în anul 1750 a

Înecul amar, înjositor precum… Precum adormiții așteptând învierea Precum condamnatul primind un ultimatum Ori precum începutul descoperind sfârșirea. Steaua albă reunită cu vidul Niciun oximoron

Mă urmărește propria-mi umbră Mă apasă și nu-mi aduce căldură Mă ține aplecat, mă trage de lesă Îi zic că mă doare, dar nu-i prea pasă. Umbra în trecut, trece pe caiet ca un hangiu Plătesc, dar îmi

Sânge curge fierbinte pe piele Cu căldură, dar ustură și înțeapă Fie din lovituri, zgârieturi sau pățanii mai rele Vrea să repare, noi îl urâm, toate pică în țeapă. Albine vin și pleacă, peste tot

În scara blocului obosit De 40 de ani neliniștit Mii de oameni trecând, Soarta rămasă coborând. Câte povești spune un pas O urmă pe care în urmă o las. Fiecare om din acest bloc învechit Multe

Liniștea mea are o nouă reședință Chiar și în haosul răstimpului. Vuiete, motoarele apogeului, Rezultatul - toți au aceeași dorință. Descoperirea mea rămâne secretă, Deși este în văzul

întuneric alb această seară ceasul s-a oprit, păsările cântă (dragonul) sinistru, pisicile încă zbiară (leul) steaua exploda, sta singură. întuneric rămâne această seară ploaie de sine mă