În adâncul mărilor te-am căutat
Prin scoicile roz ale lui Neptun
Chiar mi-ar plăcea să mă opresc
Dar închisă în cușca minții mele ai rămas.
Și el furios că-i cutreier prin palat
Dar am
întuneric alb această seară
ceasul s-a oprit, păsările cântă
(dragonul)
sinistru, pisicile încă zbiară
(leul)
steaua exploda, sta singură.
întuneric rămâne această seară
ploaie de sine mă
Liniștea mea are o nouă reședință
Chiar și în haosul răstimpului.
Vuiete, motoarele apogeului,
Rezultatul - toți au aceeași dorință.
Descoperirea mea rămâne secretă,
Deși este în văzul
Mă hrănesc inocent cu informație
Absurd, preiau mucegai și rugină
Fungi devin sinapse în creație
Precum un bec, falsa lumină.
De timpuriu, corodat peste putință
Vechiul eu vorbește incert
Ploaie
O să vă povestesc fără să mă complic
Despre un politician, un vechi amic.
Un om cu o viață în alb și negru
Despre care se specula că e integru.
L-am cunoscut de prin copilărie,
Mereu îmi povestea
Înecul amar, înjositor precum…
Precum adormiții așteptând învierea
Precum condamnatul primind un ultimatum
Ori precum începutul descoperind sfârșirea.
Steaua albă reunită cu vidul
Niciun oximoron
Trăiesc într-o lume unde aleg.
Aleg în ce culori te văd și de cine mă leg,
Legături verzi sau roșii, sau ca o floare - ambele,
Sau dacă sunt ambii, cei ce-ți duc războaiele.
Roșie, Venus a mea căci
Aruncă-te în abisul existențial
Suntem aici, dansăm hora și glumim.
Înțeleg că ți-e frică, dar e banal
Te așteptăm și așteptând îți zâmbim.
Ai mai fost pe aici, dar ai uitat
Când ai coborât acolo
Sânge curge fierbinte pe piele
Cu căldură, dar ustură și înțeapă
Fie din lovituri, zgârieturi sau pățanii mai rele
Vrea să repare, noi îl urâm, toate pică în țeapă.
Albine vin și pleacă, peste tot
Am aruncat chiștocul pe jos
A început ploaia și totul e întors pe dos
Scrumul fiind spălat de apă
Urmând drumul spre canalizare, ca un erou purtând o capă.
Plimbându-mă prin ploaie cu timpul de
Atenție! Începe să plouă.
Cu sânge, din pielea ruptă în două,
Din ochi, șiroaie, dar nu țip.
Hotărât, cioplesc un chip.
Pentru mine, judecătorul bine premiat,
Mai puțin cioplit, dar mai degrabă
Mă urmărește propria-mi umbră
Mă apasă și nu-mi aduce căldură
Mă ține aplecat, mă trage de lesă
Îi zic că mă doare, dar nu-i prea pasă.
Umbra în trecut, trece pe caiet ca un hangiu
Plătesc, dar îmi
În scara blocului obosit
De 40 de ani neliniștit
Mii de oameni trecând,
Soarta rămasă coborând.
Câte povești spune un pas
O urmă pe care în urmă o las.
Fiecare om din acest bloc învechit
Multe
Am văzut aseară un pisic îmbâcsit,
Purta blană albă și era plictisit.
S-a uitat la mine și a zis: Eu sunt marxist.
M-am uitat în pământ și am zis: Eu exist.
Am stat stană privind în spațiu
Vedeam pe
Oare ce gălăgie aud surzii,
Când pentru restul e liniște?
Cei care abia mai pot sa miște,
Sau care nu se mai iubesc, logodnici, proștii.
Simt cu corpul, bate inima
Cocoloșit de grămada
A început o ploaie și un scandal
Se ceartă picăturile, pic-pic
Dar nu între ele, ci cu pământul de pe fundal
Se întâmplă des, să devină noroi a devenit un tic.
Se ceartă și gălăgia cu pereții din
Astăzi a început căldura
Corpul și-a schimbat măsura
Mi-am deschis geamul și am aruncat pătura
Țânțarii au și strigat: ura!
A trecut o lună de când am geamul deschis,
Pielea mă arde și am tenul mai
Constant îți reamintesc acest aspect
Nu înțeleg cum de nu te înveți,
Oare chiar nu ai pic de respect?
Vă învăț eu stimă, dacă vreți.
Eu ți-am pus piedică când erai rege
Te-am ținut de mână și
Am urât-o încă din prima zi
Gândeam: "Ca și mine
Pedepsește-te și fă ca în păcat să cazi."
Pentru că sunt un gând ca tine.
Gând ca tine, părtinitor ție
Împreună am urât-o,
Pe acea zâna cosmică, rău
În anul 1856 Barbu Știrbei, Domnitorului Țării Românești abolește robia și mama
celei care avea să se numească Bădița Stanca este eliberată de la Mănăstirea Pătroaia Vale,
locul unde în anul 1750 a
Într-o zi de iarnă albă
Undeva în parcul fără iarbă
Era mai pustiu ca lunea
În minte, reinventam lumea.
Imaginat ca fiind gimnast,
Dar viața are și contrast
Cu taică-meu mă plimbam
Și dintr-o dată,
În camera întunecată zac
Liniște gălăgioasă, dar eu tac.
Mă gândeam cum să rezolv, să fac,
Să nu mă scufund în gânduri cât un lac.
Nuferi cu flori roz, pe lacul reflectând
Cerul albastru, când
Văzând la un moment dat
O clădire, posibil un palat
O construcție, plină de detaliu
Gândind cu mintea altuia, contrariu.
Bronz și carmin am primit
De la darnicul, cel ce a gătit.
Bucătarul -
MO