Dezbinarea-ultima stație

Zece trecute. Sună celularul.: Hai, te așteptăm, vine și Moldo și Tibi, și nea Ion și...Mă cheamă la birt. Închid plasma, aceleași trăncăneli, aceleași fețe, nimic concret deși ne dezbinăm tot mai tare iar sărăcia îi prinde pe unii ca o caracatiță.. Îmi caut bastonul, îl găsesc și-i strig soției care-i undeva prin casă că plec. -Unde o iei iar? -Mă duc să mai plimb puțin bastonul să nu ruginească.. Ies la uliță. Mă opresc, îmi duc mâna dreaptă la cap, mă gândesc, apoi la pantaloni, fermuarul e tras, o duc la buzunarul de la cămașă din dreapta, am ceva în el, banii, la buzunarul din stânga, actele. Vecinul de vizavi, care mă urmărește pe geam, zice în gând : ce om credincios, nu pleacă fără să-și facă cruce. Asta a înțeles el. Mă uit în dreapta, o grămadă de nisip, n-am reușit să pun pavelele alea încă, în stânga, rabla care stă de vreo 3-4 ani, o cuprind buruienile și nu reușesc s-o dau. Mare bluf acțiunea rabla, nu că nu dau bani, s-au terminat și bonurile. Puteam să o dau la niște țigani, aproape degeaba, nu mai vin nici ăia. Pornesc, cu pași rari, pe trotuarul de beton, toată comuna e la fel, și cum merg aud: boc, boc, boc...Mă urmărește peste tot, îl cântă până și bastonul la care s-a ros cauciucul din cap, dacă are și ăsta cap. Cred că n-are, că altfel n-ar zice boc, ar putea zice: mi-tru, mi-tru că doar eu îl plimb. Trec pe lângă biserică, într-adevăr sunt credincios, vecinul nu a greșit, îmi împreunez cele trei degete de la mâna dreaptă, împortant, îmi fac cruce și zic: Doamne ajută-ne. Da ajută-ne, nu umblu singur doar înșoțit, acum și cu bastonul. În față primăria. Înainte de a trece șoseaua, aștept să treacă vreo câteva mașini și autobuzul care merge la oraș din oră în oră. Ajung în fața primăriei, mă așez pe o bancă să mai odihnesc, sună din nou celularul: Nea Mitrule, vezi că sunt la o fabrică, a venit patronul din Italia nu mai poate ține echipa de fotbal, vorbește cu primarul poate reușim ceva la voi. Până și italienii se retrag, cade economia tot mai rău. Intru în primărie, mă salută toți, chiar se bucură că mă văd, vreau să intru la primar dar e greu, așteaptă mulți necăjiți să intre. De fapt pentru mine nu-i greu primarul mă primește oricând, se consultă cu mine, am lucrat vreo 12 ani în această instituție. Greti plânge și așteaptă să intre, s-a cam auzit cine mai rămâne și cine nu după nenorocitele astea de restructurări. Nu mai contează că au făcut mitinguri să nu le taie 25% din salariu, acum e lupta pentru supraviețuire, cine rămâne și cine pleacă, salariul nu mai contează. Nu există nici un fel de criterii, e o debandadă totală, această debandadă a ajuns acum până jos. Plânge și îmi spune că are 19 ani de când lucrează, eu știam, a lucrat și cu mine, a auzit că-i pe lista „neagră”. Are doi copii, o fată la facultate și un băiat elev la oraș. Îmi zice că-i bine de mine că-s pensionar, nu știe că peste tot s-a întins ura și dezbinarea, și eu am azi probleme, unii n-ar mai vrea să mă vadă pe net, unde bag cam tot ce mă taie capul, doar e democrație, dar asta nu-i așa grav eu pot să-mi găsesc ușor alt patron, iar copii mei sunt mari, pe când oamenii ăștia... Nemulțumiri multe, toată lumea fierbe, dezbinarea se pare că a ajuns în ultima fază, în 70 de ani nu am văzut așa ceva. Dacă într-un birou sunt mamă și fiică, doi frați, doi cumnați, doi prieteni de o viață, unul rămâne și unul pleacă, după nici un criteriu! Așa o nebunie nu a mai fost niciodată. Mă întorc, tot atâția la rând la primar. Dezbinarea a ajuns în ultima fază, ce mai urmează? Iau bastonul și mă îndrept către birt, dar nu mă scap de: boc, boc, boc...Mă gândesc să-i pun un cauciuc în cap, la baston. Sau să o iau aiurea, pe lângă asfalt. mitru mitru