În mijlocul sălii de piatră,
În eleganța dinadins creată
De-un greu pian acoperit
De-ntuneric vag, înăbușit.
Deodată, însă, timpul mort
Ucis de-al gândului confort,
Reînvie, din mormântul
Căutat-au realul pur
În a altora crezare,
Voia de abstractizare
Mânați de eul cel mai dur.
Unii, în zăcutul lor
Gândit-au chiar firește
C-adevărul ce-i izbește
Nu-i decât al umbrelor.
Privesc în șoaptă marea de-ntuneric
Din luna ce ieri, domnea feeric
Peste lut.
Îl văd acum, tăcut,uscat
Parcă,olarul l-a uitat
În gândul brut.
Privesc c-o vagă
Solitar, ca-ntr-un pustiu de râuri
Își soarbe necontenit durerea
Culegând din al meu dor, frânturi.
Îl vedeți, tăcut și rece fiind
Și-atunci, nepăsător,îl credeți
Că trece peste voi, murind.
Mă-nvârt în juru-mi ca un astru
În poala soarelui măiastru,
Întunecimea mă-nfășoară
Sălbatic, m-atacă ca o fiară.
Mii de vânturi mă pătrund
În chaos mă trezesc că sunt,
Călcat de pietre fără
Gandirea, ca un fulg plutește
Și se scurge-n raza dulce
A divinei realități,
Fiindu-i,deci,cu neputință
Să-nțeleag-a sa știință.
Viitorul, deși tainic el domnește
Și subjugă-a minții
Gândesc visarea-n ale ei hotare,
Lumini de crâncene dorințe,
Ce cad pe arbori de neștiințe,
Trunchiuri verzi de suferințe.
Zăresc crezul realității
Umbrit de valul noutății,
Sperând în cel ce
S-așează molcom pe lemnul putred
Al unei bănci uitată-n toamnă,
Un domn galant cu părul veșted,
Ce-și încheie nasturii la haină.
Se uită-n zările sfârșite
Căutandu-și, parcă,resemnarea
În
Arzând în neantul fără de-nceput
Lumină sacră ce moarte n-a văzut
Ce-n infinit se-ntinde făurind
Din albă negură, ființă dăruind.
Tainic zămislita-n inimii o rază
Ce din prunc în moarte,
Pășesc agale, gânditor,
Apăs cu-a mea ființă
Pământul greu al urmelor.
Simțesc cum vântul mă-nfășoară
Făr-de vină și cusur
În a haosului aspră sfoară.
Dar eu țin cu al meu vis
Copilul,ce cu-a sa privire
Scaldă realul în uimire,
Colorând cu rima-i albul,
Aurind cu slova-i, negrul.
Omul, ce încă i-au rămas
Aripi gânditoare ceas de ceas,
Zburând contra
Priviți atent cum strălucește
Asupra cine-i reușește
Să sară-al eului hotar,
Din gând străin, plin de amar.
A sa lumină, doar există
Tot în rest, deși persistă,
Iluzii triste ce
Însăși conștiența sinelui pornește în lăuntrul uman o întreagă înlănțuire de simțiri, unice și absolut miraculoase, nu că ar fi imposibilele prin natura lor, ci prin înțelegerea limitată a celui ce
Clipind, privesc prezentul
În mreaja-i efemeră
Ce totul a cuprins.
Atât de mult se-ntinde
În neantul nesfârșit
Că viitoru-n fapt e-un vid.
La fel, trecutul zace
În mormântul
Curgând în marea nesfârșită
De lacrimi reci, otrăvitoare
A ta ființă se scufundă,
În rugina-i muritoare.
Mergând tăcut printre mulțimi
Ce dispar cu totul în pustiu,
Doar tu, căzut în
Plângând-au mulți la sânul tău,
Tu, mamă ce-n chin i-ai părăsit.
Murit ți-au fiii-n gândul rău,
De așteptări-n van s-au veștejit.
S-au tot uitat cu ochi pietriți
Căutând în disperare-a ta
Omu-și scaldă-n infinit știința
Stropindu-și în zadar dorința
Cu sudori, din neputința
De-atinge cei doi sori:
Realul viitorului târziu
Ce surprinde-a minții cale
Cu-al său vis
