Poezii

Priviți atent cum strălucește Asupra cine-i reușește Să sară-al eului hotar, Din gând străin, plin de amar. A sa lumină, doar există Tot în rest, deși persistă, Iluzii triste ce

Căutat-au realul pur În a altora crezare, Voia de abstractizare Mânați de eul cel mai dur. Unii, în zăcutul lor Gândit-au chiar firește C-adevărul ce-i izbește Nu-i decât al umbrelor.

În mijlocul sălii de piatră, În eleganța dinadins creată De-un greu pian acoperit De-ntuneric vag, înăbușit. Deodată, însă, timpul mort Ucis de-al gândului confort, Reînvie, din mormântul

Gandirea, ca un fulg plutește Și se scurge-n raza dulce A divinei realități, Fiindu-i,deci,cu neputință Să-nțeleag-a sa știință. Viitorul, deși tainic el domnește Și subjugă-a minții

Clipind, privesc prezentul În mreaja-i efemeră Ce totul a cuprins. Atât de mult se-ntinde În neantul nesfârșit Că viitoru-n fapt e-un vid. La fel, trecutul zace În mormântul

Copilul,ce cu-a sa privire Scaldă realul în uimire, Colorând cu rima-i albul, Aurind cu slova-i, negrul. Omul, ce încă i-au rămas Aripi gânditoare ceas de ceas, Zburând contra

Arzând în neantul fără de-nceput Lumină sacră ce moarte n-a văzut Ce-n infinit se-ntinde făurind Din albă negură, ființă dăruind. Tainic zămislita-n inimii o rază Ce din prunc în moarte,

Privesc în șoaptă marea de-ntuneric Din luna ce ieri, domnea feeric Peste lut. Îl văd acum, tăcut,uscat Parcă,olarul l-a uitat În gândul brut. Privesc c-o vagă

Omu-și scaldă-n infinit știința Stropindu-și în zadar dorința Cu sudori, din neputința De-atinge cei doi sori: Realul viitorului târziu Ce surprinde-a minții cale Cu-al său vis

Mă-nvârt în juru-mi ca un astru În poala soarelui măiastru, Întunecimea mă-nfășoară Sălbatic, m-atacă ca o fiară. Mii de vânturi mă pătrund În chaos mă trezesc că sunt, Călcat de pietre fără

Plângând-au mulți la sânul tău, Tu, mamă ce-n chin i-ai părăsit. Murit ți-au fiii-n gândul rău, De așteptări-n van s-au veștejit. S-au tot uitat cu ochi pietriți Căutând în disperare-a ta

Curgând în marea nesfârșită De lacrimi reci, otrăvitoare A ta ființă se scufundă, În rugina-i muritoare. Mergând tăcut printre mulțimi Ce dispar cu totul în pustiu, Doar tu, căzut în

Solitar, ca-ntr-un pustiu de râuri Își soarbe necontenit durerea Culegând din al meu dor, frânturi. Îl vedeți, tăcut și rece fiind Și-atunci, nepăsător,îl credeți Că trece peste voi, murind.

Pășesc agale, gânditor, Apăs cu-a mea ființă Pământul greu al urmelor. Simțesc cum vântul mă-nfășoară Făr-de vină și cusur În a haosului aspră sfoară. Dar eu țin cu al meu vis

S-așează molcom pe lemnul putred Al unei bănci uitată-n toamnă, Un domn galant cu părul veșted, Ce-și încheie nasturii la haină. Se uită-n zările sfârșite Căutandu-și, parcă,resemnarea În

Gândesc visarea-n ale ei hotare, Lumini de crâncene dorințe, Ce cad pe arbori de neștiințe, Trunchiuri verzi de suferințe. Zăresc crezul realității Umbrit de valul noutății, Sperând în cel ce