Mihai Sava

Tu, Ioan (și tu, Ioană)
Las semn de carte, aruncat
Spre poarta ce-mi tot cere vamă,
Un loc de dat cu capul
Mai pătrat.
De sub pleșuvul meu dovleac
Plin de semințe aiurii
Închin în timp ce râd și tac
Desperecheate poezii
Cui? Vreunei bile din abac
Și găurii din sulă
(Și ea, asemenea, un ac)
Îmi fac năvoade și le-arunc
În dimineți cu val egal
Număr suinii ce se strâng
Pe ăsta platou continental.
O bilă
Pentru fiecare
Silă.
Mă strâng pereții puși pe gură
Și muzica pe ton răstit
Aici e lesne-un pas greșit
Când calci vreun dezacord
Sau pe vreo ură
Îi apa rea și rimele-s pe sponci
Iar între atâtea eu-ri cu aldine
Fac loc la orci, fac loc la porci
Ca să nu fie rău,
Să fie bine
Las loc acestor regi ai nimănui
Pe care lumea n-a putut
Să-i mai încapă
Domnițelor balene fără pui
Să se îmbete cu vers alb
Și apă
Așa se face că-mi strânsei
Maculatura
Și hotărîi s-o duc în port
La reciclat
O să găsesc eu barja poeziei-tura-vura
Ce n-o încape-aci
Caietul de curat.
Și voiajor al notei Re, din vers
Eu, rătăcit pe-acest tărâm advers
Iau relevment la prova și travers
La un Ioan, la vreo Ioană
Să mă ajute la înot,
La mers.

Ei, Maestre, deconectat de la liniile directoare ale spațiului de aici, hălăduit prin alți boscheți, oi fi uitat genul. Toată poema este un plictis, cum ați anti-remarcat. De ce ar fi cuvântul ăla de pe urmă cu părul intact? Oricum, nu e chiar de Atelier; aș îndrăzni să cer o explicație, numai că cine s-ar obosi s-o dea, prin plictiseala asta? :)

... al dracu'. E la fel de adevărat și la capătul cestălalt. Numai, fără blestemăția aia de oglindă! Te aștept cu zmeele, aici, nu-mi mai place să mă joc.

Banii n-aduc fericirea, dar țin balanța în echilibru cu fericirea de a fi sărac. Lestul, e tăcere...

Spre grădinile copilăriei...
Germinia este Aureliano Buendia, Alice și puțin Chloe (a lui Vian), la un loc. Încă de la citirea primelor variante ale textului tău, doamna Burichi mi-a părut a fi o specie hibridă de trandafir, aflat înțepenit în timp, la stadiul germinal. Copilul etern, închis pentru o vreme într-un oarecare trup, silabisind, cu accent căzut capricios pe zile diverse, într-un prezent mereu cu o secundă mai departe de cele ce au fost. Dincolo de scriitură (mă repet: densă, compactă - suma tuturor cărților citite la momentul potrivit), un text la fel de autentic precum o carte de identitate, ori un pașaport cu toate ștampilele în original.

Ioan, aia e o chelie ajunsă la deplină maturitate, te rog...
Cât despre regula mâinii drepte, dincolo de lecția fină de electromagnetism (pe care, abia acum, de la tine, am priceput-o!), rămân la ideea inițială: ce-și face omul cu mâna lui dreaptă, o dată la patru/cinci ani, se cheamă cum ai amintit mai sus.

... la o parte, nu ai cum să nu iubești oamenii. :).
Iar de aici, încolo, e simplu: poveștile se scriu singure.
Mulțam de vizită, Joana.

... ochiul tău perspicace a detectat ceva-ceva. M-a ajuns un vechi blestem, zilele s-au scurtat, nu mai am timp de visare, ce să mai zic de scris... Însăilez pe ce apuc - hârtii, oglindă, pereți, foi volante - câte un vers-patru, când mi se șoptesc. Mai târziu, încerc să le încheg în ideea care le-a născut. Muncă deșartă, mai ales că nu mai țin minte "starea" inițială. Te-ai prins: trișez, deci diluez. Unde începi să scrii depunând efort, apoi trebuie să te cam oprești, mi-am zis...
Mulțumesc de (atât de puțin meritata) stea.

doi ani de meditații?! Iară, noi: tot cu mâna dreaptă, tot cu mâna dreaptă.....

Mulțumesc, Joana. M-am cam săturat de însăilat poezele (mai ales că nu pare să mă îndrept spre vreun progres) și sunt pus pe ceartă. Dar citesc (aproape) tot ce se scrie pe aici... Și te aștept cu următoarea poveste.

De n-ar fi mare, nici nisip
Nici autostrada, bat-o vina
Bucureșteanul, șmecher tip
Ar prinde... cucu-n Bucovina.

... analiză pe comentariu, la draci, că poate n-ai înțeles:
- divinitatea despre care amintești e acolo DOAR prin comparație, cu Omul. Dacă aș compara-o (precum o face Biblia, într-un uitat/nebăgat în seamă/extrem de ciudat sector), cu Înțelepciunea, spre exemplu, ori, să spunem, cu vreo altă divinitate, mai babană? Vezi acum sensul "magaziilor"? Am fost darnic - o magazie de vapor face cât cinci catedrale, din alea mari. Suntem aici ca să măsurăm distanțele până la Cer, spre bucuria Domnului.
- "jonglează cu...." - m-a pufnit râsul. De regulă, sunt atent la cuvinte, mai ales că n-am așa multe ca tine. Le folosesc cu grijă. Dacă aș fi dorit să arunc divinitatea în derizoriu, apoi aș fi angajat-o să meargă pe sârmă, călare pe monociclu, sub cupola circului de aici. Că văd că la jonglerii e bună.
Răzvane, Răzvane......

Răzvan, Sfânta Treime este tot atât de importantă precum cele trei cărări de care aminteam, atunci când omul este măsura tuturor lucrurilor. În plus, pe unde mă aflu acum, populația locală, alcătuită tot din pământeni, n-a auzit de această triadă complexă... De aceea, mai jos, în poezelă, sub magaziile niciodată îndeajuns de mari pentru apetitul uman (crede-mă, vorbesc în cunostiință de cauză) vei găsi și un îndemn-rețetă spre eliberare. Care se vrea panaceu universal.

Însă comentariul mi-a dat iarăși apă la moară, venit să alunge umbra depresiei. "Mi-am schimbat hotărârea" e genial, în candoarea sa. Am mai auzit asta o singură dată în viață: fiică-mea, la 3 ani, în război cu niște grele alegeri: "nu! m-am hotărât mai bine!"... Doar în lumea "celor mari" o hotărâre luată e bătută-n cuie.

... Ștefan, ațâțat de o zicere sybiană, într-un limbaj de programare oarecum lipsit de eleganță. Androizii au, însă, mereu dreptate. (Dacă până și roboții ne minte.... :)) ). Fără multe fasoane, ai avut parte de un diagnostic destul de precis, dacă citești dincolo de un ciudat afect oranj. Ești tot numai metafore, izvorâte de unde nici tu nu știi. Atât de multe și de dense și de uluitoare, uneori, încât m-apucă plânsul, de ciudă. Nu știu alții cum sunt, dar mie asta îmi este de ajuns, ca să te urmăresc. În rest ideea discursul aranjamentul floral construcția vreunei poezii capitale catedrale sunt crucile tale. Nu cred că te-ar ajuta să te cheme cineva pre alt nume decât ai fost botezat. Cum am învățat de la Joana: lasă timpul...

... desenând un alt veac de singurătate. Puțină grabă, spre final, unde verbele alunecă dintr-un timp într-altul, însă aș lua asta ca pe un soi de figură de stil, inedită, întregind povestea. În rest, fiecare cuvânt pus - din instinct, din seacă măiestrie ori din profundă experiență - la locul potrivit, pe o scară a tristeții. "A avut de ales între cinci firme de taxi ca să ajungă...." - asta m-a îndoit definitiv. Am înjurat moale și am ieșit pe aripă, la aer, să aprind o țigară...

... Stefan - eliberat de vreo constrângere, cu rima explodând pe te miri unde, în câmpul de metafore. De exceptie.

La mulți ani, întâi!
Apoi: îmi petrec mare parte din timp cugetând asupra inteligenței mele ieșite din comun, :)). Testat în varii moduri, a reieșit că posed un simț emoțional acut și elevat (acel EQ...), de unde și convingerea personală că masculinitatea mea (foarte... pregnantă) este un accident în lungul șir de reîncarnări. Sunt zile în care mă simt regina dintotdeauna, :))). În zilele obișnuite, luate la rând, matrozul caută prin poeziile tale aducerile-aminte. Comentariul anterior avea rolul de a te zgândări, de a te face să "zici" mai departe cântecul început, pentru urechile mele care știu foarte bine refrenul, însã nu obosesc a-l asculta, iar și iar...

Bine-ai revenit! Da, ai simțit tu ceva: Dumnezeu se află acolo, în versul de pe urmă, iar nu cel dintâi.

... suntem aici, închinând la versuri mari de pe la versuri mici. Citim cu nesaț miriapodele-ți cuvinte, metaforele mai lumești, dar și pe cele sfinte.