Poezie
final 2
3 min lectură·
Mediu
1
imaginea surprinsă acum fiecăruia altfel apare
ea se multiplică fals când privim
ea de anume UNUL nu cade în uitare
singură doar clipa ne urmărește pururi
prin tragic sau prin măreție
chiar dacă uneori o inventăm
și o trăim fără să fie
între abis și panteon
demonul meu mai vine să te cheme
tu ești realitatea pe care n-o-nțeleg
eterna utopie dezlănțuind sisteme
2
mă-ntorc la cel de altădată ca orbul care-n van privește în oglindă
mi-e tulbure memoria doar umbre și doar străine voci prin mine se perindă
nicicând a mai distinge astfel ce-anume parte în ruină vrea întregul
destinul însuși de mi-ar fi prieten o clipă nu-l ascult și nici mai înțelegu-l
fii tu iubire moartea vino cu nimb întunecat și gesturi de nebună
prin ochii tăi zburau atâția îngeri acum sălbatic toți ca-n peșteri se-mpreună
3
eu eram unde urma să ajungi dar nimeni nu știa nu văzuse
și pentru că prea repede ai venit mi-ai strigat întoarce-te
astfel întoarce-te mort măcar pentru o zi pentru o clipă
vreu să se afle numaidecât ce gândesc morții despre cei vii
mie îmi este în suflet prea nord întoarce-te mortule mi-ai strigat
mai lunecă tu pe retinele mele succedaneu de ocean înghețat
4
spre mâine nu îmi fac iluzii
spre ieri nu-i cale să mă-ntorc
dă-mi clipa de acum eternă
doar cât iubim atât noroc
devină totul mai departe
abis aceluiași trecut
dă-mi clipa de acum eternă
tu îmi ești sinele abrupt
că unii alții mă defaimă
că nu mai știu ce-anume vor
dă-mi clipa de acum eternă
ei creadă-mă învinsul lor
5
nepământeană indiferență și doar
obsedații de foame doar exaltații
mai credeau în ce avea să fie
pradă cenușii impersonale
cică să vină taumaturgul
să aducă probe despre acea dorință
nedefinită uzurpatoarea
dintr-un întuneric îndepărtat al ființei tale
6
ca fluviile-n revărsare surpându-și albiile vin
spre tine cântec al tăcerii corabie leagăn marin
și-asemeni lor neamintindu-mi prin câte bolgii am trecut
mă voi împarte mie însumi doar timpului necunoscut
7
asupra lui îndreptându-ți privirile
îl traversau fulgurări
nimeni nu i-a rostit mai frumos numele
încât ecou să-l audă continuu
eternă e roua gurii atinse de patimă
cele ce au sens în alt infinit
există pentru că noi existăm
și pururi inexistent rămâne
realul care niciodată nu ni se dezvăluie
8
din casa mea a mai rămas doar ușa. spre oriunde plec pașii mei tulbură imensitatea. în lumină sunt altul și altul pentru că prin mine galopează vuind un șir de oameni invizibili. sunt creatorul celor care imateriali trec prin mine. în urmă departe sub umbrele noastre încă trosnesc fragede crengi. dar unde să te aflu și unde sunteți înălțimi peste care sufletul meu abia se târăște?
053681
0
Strofa a 3-a m-a cutremurat. Sa nu murim, cat mai suntem iubiti, cat mai iubim! - strig si eu. Ma auzi, ma auzi, Mihai?
(nu te vad pe YM, scuze ca iti raspund atat de tarziu, aici: am primit mesajul tau, dar nu m-am aflat in Chisinau catre sarbatorile din 27 si 31 august. Insoteam un grup de participanti basarabeni la Festivalul-concurs de muzica din Pitesti \"Curierul Zilei\".)