mă retrag în păduri - aura numelui meu este alta (III)

cum să te fi înțeles cei care nu știu nimic despre ei înșiși? exiști pentru ei însă atât de departe de propria viață încât inobservabilă ar trece și absența ta. oare să nu te fi atins nici umbra mâinii divine care pe altul mângâindu-l fie și în treacăt îl umplu de noroc? vei fi plecat din tine însuți tocmai atunci ignorând-o? chiar într-atât de străin să fi rămas omniprezenței? nici eu nu te văd abia te aud îți este viu numai cuvântul sau poate că e o stranie memorie de departe reinventându-l. tot mai greu ne mișcam prin eternul amurg pentru că – vii sau morți – trebuia să târâm umbre ale atâtor lucruri dispărute și tot mai mulți nefericiți se nășteau pe care nimeni nu putea să-i ajute oricât am fi schimbat poverile doar între noi – viii cu morții – nu am fi ieșit din marea oboseală cei uitați de propriul trecut caută în gunoaie o lume ideală tot mai greu ne mișcam prin eternul amurg rămăseseră puternici doar inițiații repetatelor apariții secrete am știut? n-am știut? urmăream ce nu este așteptam să se-ntâmple ce nimeni nu crede. “Doamne, am visat mormântu-n care dorm cei de acasă dar mă aplecam plângându-l pe cel care sunt – mă lasă rogu-Te, mai mult în seama celor duși din lumea care mai ținându-se de-a valma nici trăiește nici nu moare între sfinții cei mai oameni stirpea mea e îngropată nu m-aș mai trezi eu, Doamne, niciodată niciodată nu priviți voi nici în fugă peste umăr un străin când noroc atât mai are – lacrimile care-l țin da, pe locul care-ntruna lunecă eram chiar eu sprijinindu-mă de numai umbra singurului zeu eu, cel care-n somn adesea numa-n hohote râdea pentru că visam cum vine dulce însăși moartea mea”