mă retrag în păduri - aura numelui meu este alta (II)

parcă eram într-o țară nordică nicăieri nu văzusem atâta lume civilă dispăruseră toate uniformele într-un oraș atât de liniștit de parcă-n toate casele nu se mai făcea decât dragoste eram undeva oricum foarte departe pentru că mi se făcuse – trebuie să vă spun – silă de locurile în care poetul nu poate să trăiască decât nebun și mergând eu aiurea pe străzi dintr-o dată ochelarii mei se izbesc de ochelarii lui Leons Briedis – din frunțile noastre se derulau imense tabele ale lui Mendeleev acoperite cu poeme în mii de exemplare la care să se holbeze cei de pe alte planete ca la niște banale fire de iarbă la margine – dar toate le-ai purtat cu nobilă resemnare vestigii ale prăbușirii în tine însuți și deopotrivă poveri ale altora – ecouri dintr-un timp nemăsurat de nimeni și strigăte ale celor născându-se din a zeilor neînțeleasă grabă zile pe care niciodată nu le-ai trăit până la capăt și nopți continuându-se prin dogme încă sunt demn de tine suflet ce din adâncul ființei unice te-ai desprins până ce vin acolo te vei întoarce merit să mai cânt prea multor le-am fost martor luând asupra-mi vina darnic pământ – încolțeau până și pietrele îți amintești că te-ai născut pe locul în care altădată ai fost îngropat sau poate că mulțimea cerne greu în timp ce pe ea însăși o cerne Dumnezeu