jurnal apocrif 32

stai în vânt într-o scuturare a cerului vine piază-rea la furnalul umbrei ia culoarea ceții și forma nimicului și-și bate joc și-ți dă de lucru pe buza gropii Dumnezeu își face turul pocnind dintr-un șarpe balanța ruptă-n umeri – prin brațele întinse vântul tremură ca frica unei mame cânt la chimval marelui râu ce lume se cheamă nimic din ceea ce spun pentru tine nu poți desluși sau sunt doar voci care se sting și nimeni nu aude ceva soarele cu o singură rază va bate îngerul la tălpi în zori totdeauna pe cineva îl prinde culesul în ianuarie Marea e răbdătoare așteaptă e sigură că toate lucrurile în ea se sfârșesc mări de tăcere dizolvă ordinea - astfel depărtări se petrec – nimic gravitând sau totul pe invers. O rază înțeapă nervurile mâinii clorotică frunza plutește în gol – aceeași pradă care descompune învingătorul un anotimp o descoperă – celălalt se închide aceeași frunză care visându-și visul se continuă prin brațele întinse vântul tremură ca frica unei mame