\"Ape vor seca în albie, scrie G. Calinescu în biografia lui Eminescu, si peste locul îngroparii sale va rasari padure sau cetate, si câte-o stea va vesteji pe cer în departari, pâna ce acest pamânt
Charlottenburg, 5 februarie 1874
Prea stimate Domn,
Vă multămesc din inimă pentru perspectiva unei eventuale numiri a umilei mele persoane în mult-grăitoarea calitate de profesor de
De-or trece anii cum trecura,
Ea tot mai mult îmi va place,
Pentru ca-n toat-a ei faptura
E-un \"nu stiu cum\" s-un \"nu stiu ce\".
M-a fermecat cu vreo scânteie
Din clipa-n care ne vazum
Cand insusi glasul gandurilor tace,
Ma \'ngana cantul unei dulci evlavii,
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?
Puterea noptii bland insenina-vei
Cu
De-acuma nu te-oi mai vedea,
Ramii, ramii cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.
De astazi dar tu fă ce vrei,
De astazi nu-mi mai pasa
Ca cea mai dulce-ntre femei
Mă lasa.
Căci nu mai
Afara-i toamna, frunza \'mprastiata,
Iar vantul svirle \'n geamuri grele picuri;
Si tu citesti scrisori din roase plicuri
Si intr\'un cias gandesti la viata toata.
Pierzandu-ti timpul tau cu
Ah ! garaga pântecoasă doar de sfesnic mai e bună !
Si mucoasa lumânare sfârâind săul si-l arde
Si-n această sărăcie, te inspiră, cântă barde --
Bani n-am mai văzur de-un secol, vin n-am mai băut
Neguri albe, stralucite
Naste luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le intinde pe cimpie;
S-adun flori în sezatoare
De painjen tort să rumpa,
Si anina-n haina noptii
Boabe mari de piatra
Când amintirile-n trecut
Incearca să mă cheme,
Pe drumul lung si cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.
Deasupra casei tale ies
Si azi aceleasi stele,
Ce-au luminat atât de des
Induiosarii
Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
Bratele nervoase, arma de tarie,
La trecutu-ti mare, mare viitor!
Fiarba vinu-n cupe, spumege pocalul,
Daca fiii-ti
Atat de frageda, te-asemeni
Cu floarea alba de cires,
Si ca un anger dintre oameni
In calea vietii mele esi.
Abia atingi covorul moale,
Matasa suna sub picior,
Si de la crestet pana \'n
Cum mângâie dulce, alină usor
Speranta pe toti muritorii !
Tristetă, durere si lacrimi, amor,
Azilul îsi află în sânu-i de dor
Si pier, cum de boare pier norii.
Precum călătorul prin munti
Te duci si ani de suferinta
N-or sa te vaza ochi-mi tristi,
Inamorati de-a ta fiinta,
De cum zambesti, de cum te misti.
Si nu e bland ca o poveste
Amorul meu cel dureros,
Un demon sufletul
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni il incarca;
Tresarind în cercuri albe
El cutremura o barca.
Si eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult si parc-astept
Ea din trestii să rasara
Si
Din valurile vremii, iubita mea, rasai
Cu bratele de marmur, cu parul lung, balai -
Si fata stravezie ca fata albei ceri
Slabita e de umbra duioaselor dureri!
Cu zimbetul tau dulce tu mingii
Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Si tot mai multe cere.
De-un semn în treacat de la ea
El sufletul ti-l leaga,
Incit să n-o mai poti uita
Viata ta
Peste virfuri trece luna,
Codru-si bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul suna.
Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemingiiet
Indulcind cu dor
Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze,
Vedeam ca în vis pe-al meu inger de paza,
Incins cu o haina de umbre si raze,
C-asupra-mi c-un zimbet aripele-a-ntins;
Dar cum te vazui intr-o palida
Un luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de raze
În viata-mi de-ntuneric a făcut ca să se vază.
Eu privind acea lumină ca din visuri mă destept
Si cu bratele-amândouă cătră dânsa mă îndrept.
Ca
Se bate miezul noptii în clopotul de-arama,
Si somnul, vames vietii, nu vrea să-mi ieie vama.
Pe cai batute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asaman intr-olalta viata si cu moarte;
Ci cumpana
S\'a dus amorul, un amic
Supus amandurora;
Deci canturilor mele zic
Adio tuturora.
Uitarea le inchide \'n scrin
Cu mana ei cea rece,
Si nici pe buze nu-mi mai vin
Si nici prin gand mi-or
Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici samburul luminii de viata datator,
Nu era azi, nici mane, nici ieri, nici totdeuna
Căci unul erau toate si totul era una,
Pe când pamantul, cerul,
Pe aceeasi ulicioara
Bate luna în feresti,
Numai tu de dupa gratii
Vecinic nu te mai ivesti !
Si aceiasi pomi în floare
Crengi inting peste zaplaz,
Numai zilele trecute
Nu le fac să fie
