Poezii

\"Ape vor seca în albie, scrie G. Calinescu în biografia lui Eminescu, si peste locul îngroparii sale va rasari padure sau cetate, si câte-o stea va vesteji pe cer în departari, pâna ce acest pamânt

Veronica Micle îi daruieste volumul ei de poezii, cu dedicatia \"Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o marturie de nestearsa dragoste.\"

Charlottenburg, 5 februarie 1874 Prea stimate Domn, Vă multămesc din inimă pentru perspectiva unei eventuale numiri a umilei mele persoane în mult-grăitoarea calitate de profesor de

De-or trece anii cum trecura, Ea tot mai mult îmi va place, Pentru ca-n toat-a ei faptura E-un \"nu stiu cum\" s-un \"nu stiu ce\". M-a fermecat cu vreo scânteie Din clipa-n care ne vazum

Cand insusi glasul gandurilor tace, Ma \'ngana cantul unei dulci evlavii, Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei desface? Puterea noptii bland insenina-vei Cu

De-acuma nu te-oi mai vedea, Ramii, ramii cu bine! Mă voi feri în calea mea De tine. De astazi dar tu fă ce vrei, De astazi nu-mi mai pasa Ca cea mai dulce-ntre femei Mă lasa. Căci nu mai

Afara-i toamna, frunza \'mprastiata, Iar vantul svirle \'n geamuri grele picuri; Si tu citesti scrisori din roase plicuri Si intr\'un cias gandesti la viata toata. Pierzandu-ti timpul tau cu

Ah ! garaga pântecoasă doar de sfesnic mai e bună ! Si mucoasa lumânare sfârâind săul si-l arde Si-n această sărăcie, te inspiră, cântă barde -- Bani n-am mai văzur de-un secol, vin n-am mai băut

Neguri albe, stralucite Naste luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le intinde pe cimpie; S-adun flori în sezatoare De painjen tort să rumpa, Si anina-n haina noptii Boabe mari de piatra

Când amintirile-n trecut Incearca să mă cheme, Pe drumul lung si cunoscut Mai trec din vreme-n vreme. Deasupra casei tale ies Si azi aceleasi stele, Ce-au luminat atât de des Induiosarii

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie, Tara mea de glorii, tara mea de dor? Bratele nervoase, arma de tarie, La trecutu-ti mare, mare viitor! Fiarba vinu-n cupe, spumege pocalul, Daca fiii-ti

Atat de frageda, te-asemeni Cu floarea alba de cires, Si ca un anger dintre oameni In calea vietii mele esi. Abia atingi covorul moale, Matasa suna sub picior, Si de la crestet pana \'n

Cum mângâie dulce, alină usor Speranta pe toti muritorii ! Tristetă, durere si lacrimi, amor, Azilul îsi află în sânu-i de dor Si pier, cum de boare pier norii. Precum călătorul prin munti

Te duci si ani de suferinta N-or sa te vaza ochi-mi tristi, Inamorati de-a ta fiinta, De cum zambesti, de cum te misti. Si nu e bland ca o poveste Amorul meu cel dureros, Un demon sufletul

Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni il incarca; Tresarind în cercuri albe El cutremura o barca. Si eu trec de-a lung de maluri, Parc-ascult si parc-astept Ea din trestii să rasara Si

Somnoroase pasarele Pe la cuiburi se aduna, Se ascund în ramurele - Noapte buna! Doar izvoarele suspina, Pe când codrul negru tace; Dorm si florile-n gradina - Dormi în pace! Trece lebada

Din valurile vremii, iubita mea, rasai Cu bratele de marmur, cu parul lung, balai - Si fata stravezie ca fata albei ceri Slabita e de umbra duioaselor dureri! Cu zimbetul tau dulce tu mingii

Ce e amorul? E un lung Prilej pentru durere, Căci mii de lacrimi nu-i ajung Si tot mai multe cere. De-un semn în treacat de la ea El sufletul ti-l leaga, Incit să n-o mai poti uita Viata ta

Peste virfuri trece luna, Codru-si bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul suna. Mai departe, mai departe, Mai încet, tot mai încet, Sufletu-mi nemingiiet Indulcind cu dor

Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze, Vedeam ca în vis pe-al meu inger de paza, Incins cu o haina de umbre si raze, C-asupra-mi c-un zimbet aripele-a-ntins; Dar cum te vazui intr-o palida

Un luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de raze În viata-mi de-ntuneric a făcut ca să se vază. Eu privind acea lumină ca din visuri mă destept Si cu bratele-amândouă cătră dânsa mă îndrept. Ca

Se bate miezul noptii în clopotul de-arama, Si somnul, vames vietii, nu vrea să-mi ieie vama. Pe cai batute-adesea vrea mintea să mă poarte, S-asaman intr-olalta viata si cu moarte; Ci cumpana

S\'a dus amorul, un amic Supus amandurora; Deci canturilor mele zic Adio tuturora. Uitarea le inchide \'n scrin Cu mana ei cea rece, Si nici pe buze nu-mi mai vin Si nici prin gand mi-or

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, Nici samburul luminii de viata datator, Nu era azi, nici mane, nici ieri, nici totdeuna Căci unul erau toate si totul era una, Pe când pamantul, cerul,

Pe aceeasi ulicioara Bate luna în feresti, Numai tu de dupa gratii Vecinic nu te mai ivesti ! Si aceiasi pomi în floare Crengi inting peste zaplaz, Numai zilele trecute Nu le fac să fie

Noaptea potolit si vinat arde focul în camin; Dintr-un colt pe-o stofa rosa eu în fata lui privesc, Pin\'ce mintea îmi adoarme, pin\'ce genele-mi clipesc; Luminarea-i stinsa-n casa... somnu-i

Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze, Vedeam ca în vis pe-al meu inger de paza, Incins cu o haina de umbre si raze, C-asupra-mi c-un zimbet aripele-a-ntins; Dar cum te vazui intr-o palida

(dupa N. Lenau) Vintu-o foaie vestejita Mi-au adus miscind fereastra - Este moartea ce-mi trimite Fara plic scrisoarea-aceasta. Voi pastra-o, voi intinde-o, Intre foile acele, Ce le am din

Departe sunt de tine si singur lângă foc, Petrec în minte viata-mi lipsita de noroc, Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trait, Ca sunt batrân ca iarna, ca tu vei fi murit. Aducerile-aminte pe

De ce în al meu suflet De ani eu moartea port, De ce mi-e vorba sacă, De ce mi-e ochiul mort? De ce pustiu mi-e capul, Viata într-un fel? Si tu... tu esti aceea Ce mă întrebi

Cum mângâie dulce, alină usor Speranta pe toti muritorii ! Tristetă, durere si lacrimi, amor, Azilul îsi află în sânu-i de dor Si pier, cum de boare pier norii. Precum călătorul prin munti

Prin nopti tacute, Prin lunce mute, Prin vantul iute, Aud un glas; Din nor ce trece, Din luna rece, Din visuri sece, Vad un obraz. Lumea senina, Luna cea plina, Si marea lina Icoana-i

Cu durerile iubirii Voind sufletu-mi să-l vindec, L-am chemat în somn pe Kama - Kamadeva, zeul indic. El veni, copilul mândru, Calarind pe-un papagal, Avind zimbetul fatarnic Pe-a lui buze

Multe flori sunt, dar putine Rod în lume o să poarte Toate bat la poarta vietii, Dar se scutur multe moarte. E usor a scrie versuri Când nimic nu ai a spune, Insirind cuvinte goale Ce din

Iubind în taina am pastrat tacere, Gindind ca astfel o să-ti placa tie, Căci în priviri citeam o vecinicie De-ucigatoare visuri de placere. Dar nu mai pot. A dorului tarie Cuvinte da

Când tot se-nveseleste, când toti aici se-ncântă, Când toti îsi au plăcerea si zile fără nori, Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă L-al patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători. Si

Lumea toată-i trecătoare, Oamenii se trec si mor Ca si miile de unde, Ca un suflet le pătrunde, Treierând necontenit Sânul mării infinit. Numai poetul, Ca păsări ce zboară Deasupra

De cite ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, Oceanul cel de gheata mi-apare inainte: Pe bolta alburie o stea nu se arata, Departe doara luna cea galbena - o pata; Iar peste mii de sloiuri de

Să torni la rime rele, Cu dactile în galopuri, Cu gândiri nemistuite Să negresti mai multe topuri; Si când vezi vreo femeie Să te-nchini pân’la pământ Si de-a sta ca să-ti vorbească Să

Pe langa plopii fără sot Adesea am trecut; Mă cunosteau vecinii toti- Tu nu mai cunoscut. La geamul tau ce stralucea Privii atât de des; O lume toata-ntelegea- Tu nu mai inteles. De cate