Poezie

Uneori crestez

1 min lectură·19 septembrie 2014

Mediu

M-am născut noaptea, așa am crezut de cuviință

că pe lume se vine în susurul îndrăgostiților posedându-și visele;

îmi aparții, așa ai spart tâlcul poveștii care își țesea pânza în cotlonul neumblat

acum cuvântul se așază întocmai unui copil nerăbdător

în colțul de pedeapsă,

mă întreabă nedumerit a cui sunt

a mamei, răspund, doar ea știe când mi-au crescut rădăcini –

uneori crestez și ciotul rămas mi-aduce aminte de Dumnezeu,

cum lipește obrazul pruncului de mamă și apoi adoarme la sân;

e în firea omului să numească lucrurile după sine,

după iubiri să strige așa cum ai chema o soră să-ți vindece rănile,

să arunci târziu bandajele și să spui sfârșit.

Cuvântul s-a făcut stăvilar încât nu mai văd puntea,

între noi pietrele s-au osândit în mare

aștept pescarul să-și arunce undița,

în mâinile mele pâinea s-a frânt în cruce.

002.944

Mihaela Roxana Boboc. “Uneori crestez.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/mihaela-roxana-boboc/poezie/14056190/uneori-crestez

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.