Mihaela Mihai

canon în dor major și trist, scris curgător pe o clepsidră, mă trece rece, anticrist, mă necuprinde ca o hidră și mă ascunde-n avatare prin care mor cîte puțin, și-n care cheia sol răsare să

pămîntul sună mai bine noaptea. sună ca o oală aburindă cu mămăliga pusă pe foc mic sau, ca rupînd pe din două, o pîine cu coaja aurie și tare abia scoasă din cuptor și cu

inventează cuvinte și mai spune-mi de noi! pe unde-am mai fost? ce-am văzut? care ploi ne-au plouat pe creștet a toamnă sau pe suflet a rost de iubire. inventează cuvinte și spune-mi

Doamne, dacă-s după chipul și asemănarea ta, tare trist și-aiurea o fi fiind în rai! Scrii poezii și tu, Doamne? Asculți seara Bach? Și tu mănînci la cină, pufuleți? Te-mbraci tăcut și repede

Eu o stau aici o veșnicie Rimelîndu-mi genele Doar în scop artistic, (omagiu pictorului ratat ce aș fi putut să fiu), Numărînd cu groază aceleași riduri, (doamne, ce bine că-s aceleași!) Și o

... nu mi te-am mai rugat nimic de-atunci, cînd ultima oară eu mă pregăteam să zbor și tu mi-ai zis: - Tu, doar umblă! - Dar cum, Doamne, așa? Goală? Și șuie? - Da, da! - mi-ai repetat

Apropo de nimic stau în sinea ta la taifas indecent cu un zbor de cocor cu accent franțuzesc ce-mi recită șoptit "voila pourquoi j'aime Rosine" eu plîng sau rîd Dumnezeu mai știe ce

Eu știu să plec Așa cum nu știu să rămîn, Cu inocență, cu umblet orb, Cu tot cu visul meu nerod, Cu dragostea neîncepută, Cu bucurii neîntîmplate Cu mîngîieri năluci, Cu dorurile

Mi-ar plăcea să-mi iasă un înger în drum c-o amforă aproape plină d’-un vin, ori de cucută, și să nu știi, dacă te oprești preț de 5 minute, obosit, ce-ți dă, de-i spui că ți-e sete. - Ce

... era, așa, ca o lacrimă privirea lui aburită de absintul matinal pe care-l lua regulat, ca pe un medicament menit numai să poata privi la trupul urît, contorsionat într-o respirație

dar de aici încolo începe tăcerea tăvălită în uscăciunea gurii în privirile oarbe cu care ștergi oamenii pe lîngă care treci absent cu ochii îndreptați spre înlăuntru unde cumva mai

lipea frenetic pe ușile dulapului vechi de bucătărie, pozele decupate dintr-un calendar aruncat de cineva la ghena din spatele curții, cum soldații, odinioară, lipeau și

Mă scol dimineața la 5:50 trecute, fix. Mă dau cu grijă jos din patul cald, de parcă nu aș vrea să deranjez pe cineva, Mă feresc de propriile întrerupătoare Mînere, periuță, tubul cu

Cîtă liniște încape in orașul ăsta, Doamne, habar n-am avut! Trenurile nu mai trec leneșe Prin gările sărace, Ca niste vaci placide venite de la păscut, Autobuzele nu mai huruie, îmbîcsit, Pe

Halucinația de 13 Moartea și-ar fi dorit o liniște Care s-o cuprindă pînă la risipire, Pînă la capăt. Pînă la ultimul capăt. Și Iubirea și-ar fi dorit, la rîndu-i, niște liniște Care s-o

umbla, după baie, dezbrăcată prin casă, aprindea o țigară, după o abstinență de fix, zece ani. o ținea afectat între degetul arătător și mijlociu și privea prin fumul ușor albăstrui la

Mi-amintesc mereu Resemnarea copilului rușinos Care abia ridica ochii din pămînt Cînd trecea pe lîngă un om mare, De teamă să nu fie întrebat Ce-i place cel mai mult la școală, Și să

... venirile mele acasă ca niște plecări la gară, cu tine, ca niște lespezi ca niște cregi cu frunze-ntomnate seci, ruginite mirosind a vin a-mpăcare a neuitare a apă cu gust de țeavă

... era, așa, ca o lacrimă privirea lui aburită de absintul matinal pe care-l lua regulat, ca pe un medicament menit numai să poata privi la trupul urît, contorsionat într-o respirație