Marta Cremeny

De acord cu remarcele lui Florin. Aș mai fi renunțat și la ,,De fapt, nu știi nimic despre mine.\" - nu numai că se subînțelege, dar anunță și concluzionează mult prea devreme. Un text care mi-a plăcut, sensibil, reușind, după părerea mea, să nu devină patetic, fapt remarcabil.

Parcă e o dez/legare poezia ta, Florin. Aș spune că îmi pare chiar cantabilă și nu mă întreba de ce, pentru că nu pot argumenta. O duioșie ce cuprinde lipsa esenței, o înțelegere care nu poate condamna. În ultima vreme nu prea mai apreciez comparațiile explicite, dar cea reușită de tine în primele versuri chiar mi-a plăcut. Nu mă împac cu versul 13, care, pe lângă că reia ,,frumoase ghivece\" - a propos, cred că inversiunea nu era necesară prin prisma mizei pe sinceritate și simplitate - ,,viață frumoasă\", prea pare că vrea să impună un ton profetic. Am înțeles că nu e așa, dar parcă ăsta este efectul. Iar ultimele două versuri.....uf, prefer să mă opresc cu lectura poeziei la ele. Vin brusc, par o glumă și diminuează mult, cred că antiteza simțirii nu avea nevoie de ele.
Chiar dacă nu mai e trandy, când vreau ceva ,,sentimental\" (îți amintești subtitlul, nu ? :), oricum, eu îmi amintesc poezia), prefer personalele tale.
Să nu uit, am apreciat titlul. Să-i spun penelul?:)

Da, Florin. Lăsând la o parte câteva idei redate pe alocuri în expresii poate prea des întâlnite - ceea ce nu deranjează, pentru că răzbate trăirea și vârtejul surprinderii ei - am rămas cu impresia unei lecturi mai mult decât plăcute. Reușit închegată și conturată, fapt remarcabil de altfel ținând cont de iureșul senzațiilor către ieșirea din sine, de nevoia de revărsare și aflare a unui loc de popas, respirabil, primitor. Înțelegerea zbaterii chiar de nu alină, aduce un zâmbet mirat cititorului. Cel puțin celui care scrie acum, aici.
Mai multe, cu prilejul următoarei porții de proză:). Cineva îmi spunea că important este doar un feedback succint. Poate că are dreptate.

Eu nu am citit până acum. Puțin forțat pe alocuri, mă refer la unele frânturi de replici și gânduri ce vor să se impună ca nonșalante/spontane, însă un text bun, captivant.De atmosfera bine surprinsă/redată nu mai vorbesc, pentru că e atuul scrierilor tale, după părerea mea. Sunt câțiva autori cărora le-am citit doar poeziile și aș fi vrut să am parte și de o doză de proză - nu expun acum motivele. Faci parte dintre ei și mă bucur că ai postat textul. Sper să mai urmeze.

Acum, fără legătură cu ce am citit și nefolosind cele scrise deja ca pretext, chiar dacă ora afișată nu este conformă cu realitatea, pentru că m-am asigurat că a început, teoretic cel puțin, o nouă zi:), vreau să îți spun La Mulți Ani!, Florin și să alătur un gând pentru tine, dorindu-ți împlinire.

Puls virulent, înnebunitor, confuz, destrămare în toate celelalte, am acum o imagine sfâșiată și întinsă pe pietre, disperarea nevoii de re/compunere, înfrigurare și vulnerabilitate - persistente, penetrante, magnifice până la urmă, pierdere, dorință, curajul conștientizării lor și multe altele în textul tău, Elazada. Un carusel de senzații și senzații fără de senzații. ,, sperând să ne vadă măcar un înger măcar o icoană în alb stins” – m-a lovit prin intuirea teribilă a nevoii.
Îmi permit un gând, deși nu știu cât de întemeiat este. Parcă nu l-aș fi vrut pe Dante în titlu, explicitând, definind și dând un soi de lustru care nu îmi pare a fi necesar. E prea bine inserată ideea în text și e mai mult de atât.
Un fragment pentru care ai emoția mea sinceră. Alături, deși neimportant de data asta, de plăcerea estetică și imagistică.

Observ că experimentezi/reiei tot mai des tema luminii vs. trup/carnal, explozie-implozie-explozie, de data asta însă parcă încerci complementaritatea, triumful întrepătrunderii. De invidiat cum ți-a reușit finalul și mă refer la pregătirea cititorului pentru asimilarea trecerii nu dintr-un plan în altul, ci de la hard –zvâcnetul, penetrarea– cauză, voiam să spun ca o caracteristică, dar acum văd că l-ai subliniat și dinamizat și tu prin folosirea lui ca verb, la voluptatea - efect. Și asta atât de subtil, într-o concentrare atât de densă, încât te invidiez încă o dată. Ce nu înțeleg și mi se pare un minus, sau cel puțin nesusținută, este inserțiunea vegetală. Nu știu ce ai vrut să faci, însă pentru ,,floare \", gingășie și tristețe afișate explicit dreptul de autor, pentru mine, firește, îl are Hose deja:). Nici ca o contrapondere nu merge, eu o găsesc forțată, cel mult funny.
Desigur, o poezie bună, nu mai e necesar un calificativ.

O poezie și un autor care merită într-adevăr aprecierea. Înainte de toate scrierea este autentică, fără zorzoane, de un firesc și o bogăție captivante. Nimic forțat, nimic voit epatant. Lucru din ce în ce mai rar. Mă bucur că Ioana a remarcat poezia și a argumentat în așa fel încât eu doar subscriu celor spuse de ea.

Mi-a plăcut. Într-o manieră oarecum diferită de cum mă obișnuisem a găsi în ultima vreme la tine, mai puțin senzorial, mai mult ideatic, însă tot cu impact puternic, dinamica închisă și surprinsă în nemișcare, mi-ai amintit de ,,bagatelele” lui Lucian, atât de dragi mie. Felicitări pentru lejeritatea și grația aș spune cu care ai ,,construit” – nu aflu acum un termen potrivit - poezia. Nici nu știu care flash îmi place mai mult, primul sau al doilea. De fapt, îmi place totul.

Observ că atitudinea excesiv serioasă prinde...:) Glumeam, oricum, afișând atitudinea asta. După cum glumea și Costin. Ce naiba, Florin, cum să mă supăr?! Nici nu am pretins că am dreptate și știu foarte bine că nu (prea) modifici. Bineînțeles că mi-a plăcut, altfel nu aș fi insistat. Și din nou bineînțeles că voi reveni. Nu scapi așa ușor:)

Până la urmă, chiar dacă a fost o negociere dură, tot ai modificat ceva ...și să știi că am vrut să propun ,,existență\" :).

Florin, am văzut că nu te deranjează părerile exprimate, chiar dacă par prea voit-modelatoare, bazate doar pe o receptare neavizată. Adevărul este că îți citesc constant scrierile și știi cum e, când îți place ceva ești tentat să îl vrei desăvârșit pentru gustul tău – iertat fie-mi păcatul:). Oricum, în cazul în care devin enervantă, spune-mi să iau o pauză.

So, cred că în poezia asta ai reușit să condensezi mult mai bine, cu un mic răsfăț în finalul ei. Păstrezi aceeași forță a captării și redării senzorialului care pe mine cel puțin m-a cucerit, aș spune forțând un pic că impui empatia cititorului. Revine pâcla, moliciunea, mișcarea continuă a roților – obsesie ce nu reușește măcar să stârnească nebunia. Cred că versurile tale strigă, caută nebunia ce nu mai vine, negenerată nici măcar de pâclă, moliciune sau mișcarea continuă a roților, de caruselul absurd, doar senzația de strivire și sufocare rămâne – diminuată de logica ce nu i se sustrage, ci notează. Chemarea nebuniei, nevoia de evadare – uite că am reușit și o sinteză după atâta vorbit în van :).
O să îți spun totuși și ce aș modifica dacă ar fi poezia mea, fără a mă opri la fiecare considerent al alegerii, din nefericire nu mă pot abține:
- aș tăia altfel versurile 3-4 din prima strofă…după ,,filtrează” sau ,,ale călătorilor”, eventual
- aș renunța la: ,,perpetuă a”
- aș transforma versul 4 din strofa 2 în ,,nevoii de a fi”, cu riscul de a părea ușor cioranian
- în strofa 3 aș începe cu ultimul vers și aș schimba ,,umilă”
- în strofa 4 ,,aceasta” ar deveni ,,asta”, mai veridic în opinia mea dacă tot este vorba de sinceritate a stării, sau mai asimilabil
- ,,viața” se repetă în versul 2, de fapt întreg versul cred că ar trebui înlocuit
- aș tăia ,,uniform”, fiind implicit, sau aș mai adăuga un adjectiv pentru simetria cu versul corespondent din strofa anterioară, pentru întărirea ideii de monotonie, de sâcâială seacă, nici măcar agasantă…huruitul ăla absurd care te tot urmărește :).
Ar mai fi câte ceva, dar mă opresc aici. Mi-a plăcut mult imaginea din prima strofă și ideea din cea de a treia.

Ela, mulțam pentru invitație, îți răspund acum pentru că e nebunie mare, iar eu ador nebunia mea doar, pe a celorlalți nu o suport:)
Răspunsul e nu. Și da. Da, voi veni, dar Nu cu/pentru încercările mele mai mult sau mai puțin poetice. Am analizat și am dat verdictul: mult prea puțin poetice, deci…nu. Voi veni pentru voi. Să vă cunosc. Îmi place rolul de spectator. În plus, am mai îmbătrânit, m-am lenevit peste măsură, îmi place anonimatul – să știi că asta e și cauza pentru care nu v-am mai pus la încercare toleranța cu câte o mâzgăleală - doar vă citesc în ultima vreme, mai las și eu câte o părere când am un surplus de energie, sau când îmi cășună așa orbește:)
…în fine…sunt atâtea opțiuni pentru ceea ce faceți și asta e bine.
Costin, mulțam și ție pentru sprijin, you”re my hero:)
Altfel, de acord cu Adrian, aceeași neliniște mă adulmecă și pe mine uneori – de a ști cine sunt…
Succes tuturor și evenimentului în sine vă doresc!

Mai concis și mai puțin brodat cu senzații de cum mă obișnuisem a citi la tine, Lavinia, însă interesant. Aș fi păstrat și în final persoana I, singular. Și poate fără versul ultim. Pare un soi de refren și nu cred că sporește în vreun fel poezia.

Poezia debutează conclusiv, ferm, astfel încât cred că își asumă eventualitarea reproșării unei ironii nu prea subtile, a unor imagini prea izbitor-antitetice: pata de sânge cauzată de un instrument ce ar fi trebuit să faciliteze salubrul. Încă nu știu dacă s-a vrut doar surprinderea unui moment în care se spune simplu: ,,fatalitate” – și care poate fi acceptat ca veridic, sau se insinuează ideea curățirii, a păstrării unei armonii în primăvară, prin înlăturarea ,, corpului imens, de vreo 150 kg”. Oricum, între personajele-robot, rămase doar de decor, agitându-se fără a surprinde esențialul în fond, moartea, bruschețea și inutilitatea ei accentuată până la grotesc se vrea un imbold pentru trăire, o reevaluare și o deschidere către interior, pentru captarea exteriorului. Poate că sângele declanșează până la urmă întoarcerea către viul fiecăruia și ieșirea din zilele-tipar.
Ca modalitate de expunere, cred că ar putea fi făcute unele mici retușări – de exemplu evitarea repetiției cuvântului ,,pieton” la un interval atât de scurt, renunțarea la ,,atât de bine trasată\", explicație inutilă, reieșind clar din versurile următoare, înlocuirea versului ,, ca de obicei întârzie jenant de mult” - știi tu, remarcă bătătorită deja:), parcă și specificarea ,,dacie logan” este forțată în context, chiar dacă se vrea o adâncire în cotidin, în fine, se mai pot înlătura câteva surplusuri ,,de regie”.
De data asta ai excelat în final, lucru remarcat și de antecomentatorii mei, dar rămân la părerea că ți-ai asumat viermuiala primei părți pregătind nu doar impactul de sfârșit, prin contrast, cât voind a sugera ,,lecția sângelui”. Cu remarcele de mai sus, pe care sunt convinsă că le poți cerne, mie mi-a plăcut poezia în ansamblul ei.

,,Experimentale sau nu\"...probabil că așa e, însă poezie este în mod sigur. Cel puțin pentru mine, unul din cititori. Ceea ce îmi pare oarecum forțată este introducerea cu orice preț a elementului citadin, actual, expresiv doar în pânza stărilor notate gradat. Bănuiesc spre ce stil vrei să te îndrepți- deși e prea mult spus stil - și este în regulă din punctul meu de vedere. Cred că mulți suntem cuprinși de aceeași tentație. Și mai cred că îți reușește. Numai că parcă ,,benzile luminate”, ,,panourile publicitare”, deja nelipsita coca-cola sunt atât de des întâlnite încât greu să mai producă tensiune, mie îmi lasă senzația unui final artificial. Spun asta pentru că într-adevăr tu creezi atmosfera, iar eu o percep firesc, îmi spun: exact, așa e. Inserările antitetice în fond gen uman-beton le recunosc la tine ca fiind complementare, mă conving. Ca să concluzionez, pentru că deja tind să spun prea mult și mă bazez doar pe percepție, mi-a plăcut poezia până la ,,inima bolnavă a bulevardelor”. Ceea ce urmează e explicit, brusc și parcă nu se leagă.

Nu știu cum este cu ,,personalele” la tine, dar mie tare îmi plac poeziile astea. Am apreciat mereu puterea senzorialului în versurile tale, lejeritatea cu care te detașezi parcă – deși știu că e o implicare – și descrii stări. Nici nu am senzația că ai miza pe ceva, cu toate astea imprimi sentimentul de huruit ,,în gol” până și în culoare. Un poem ca un drum nesfârșit, ,,arșiță” și atât, cum spui tu, un atât pe care nici flashul ingenios cu imaginea fragilă a blondei nu îl salvează, ci doar îl adâncește. O notare a detaliului surprinzătoare. Despre singurătatea generatoare, nu cred că e cazul să mai vorbesc. O reținere am vis-a-vis de strofa a doua, un pic prea tehnicizată și aglomerată după părerea mea. Dar tu știi cum e mai bine.

A., prietene, parcă e o rugăciune poezia ta. Sunt imagini puternice, o repetiție ce se salvează, un continuum, nici nu se putea altfel. Observ că ai rămas devotat epicului. Poate că nu ar fi rău să riști despărțirea de o zi și să faci corecturile necesare :). Mai vorbim, oricum.

Mi-a plăcut mult prima strofă, în special imaginea crucii. Și finalul ce desăvârșește, însuflețind.
Lumină sfântă și ție, Daniel!

... lumina ...

să îți arate drumul

mă bucură reușita ta. Nu spun mai multe acum, poate am spus altădată în alt fel:). Mai e vreme și mai avem curcubeul, sper. Sincer te felicit pentru tot. Poate mai ai adresa mea, știi tu pentru ce...asta în caz că nu mă obrăznicesc prea mult:).

La fel de imploziv/exploziv. La fel de sensibil.
La mulți ani, Alex!