Marius Iulian Zinca

să fie, dar mai ales acum să taci în albul ce e roșu-n mine, în surdină cu draperia sufletului trasă peste întregul tu cu distanța ce se micșorează din năvala fulgilor

Furtuna, în contratimpul așteptării plinului de tine, în rafale, cred, mi-a spălat pietrele adunate-n templul de la intrare în suflet. Acum ninge, ninge cu imagini, imagini ce-mi

baie fierbinte să mă răcorească mi-am zis că-mi trebuie, nu știu de ce și cum, doar văzul îmi rămăsese intact când mă priveam, eram eu și miroseam a tu, mă săpuneam de zor cu

gând și ultimul cu timpul între ele, era al meu și-n noapte vis cu tine toată, mă alunec printre clipele cu ochii deschiși prin ceața ce dezbaieră cerul de stelele căzute

Picioarele aleargă pe brazda bunilor acoperită de astfaltul din noi. Prin crăpăturile ivite, sufletul lor crește, m-agăț, mă-nalț cu roșul ce curge prin vene, stăpânesc orizontul

maxim 3 texte/zi de aceeași natură (vezi regulile) mulțumim jenă, milă îmi e și nu că sunt român, ci că sunt om în lumea asta-n viteza degradării omului din om. Și

să fiu eu, mă caut undeva prin timp. Într-o vreme, mă plimbam pe acolo. Alergam după iubiri, după năluci ce mă bântuie și azi când privesc la vâscul înverzit cumpărat

îți spun că nu ai de unde să știi cum e să fii nefericit de fericire. Nu știu să ți-o desenez. M-așez la șevalet cu pensula pregătit să o prind. Fuge mereu. Am tot

ta, e roșu (a)prins din tangoul ce valsează pe albastrul porții dintre noi. Eu orb, tu doar împrăștii parfumul pe urma pașilor tăi să-l simt, să nu

mi-am lăsat ochii la poarta sufletului să se odihnească. Acum, doar pleoapele țin loc ochilor să cred că văd în întuneric. Plecat în gânduri, nu mi-am mai găsit nici ochii, nici

n-am învățat nimic. Au trecut vieți peste noi să ne (re) întâlnim acum, să ne întregim, dar repetăm greșelile din cuvinte fără să ne vedem, doar interpretări de valuri

cu viața să mă iau la trântă când știu că doar cu moartea mă-nsor? C-apar pe drumul vieții mele oameni, pietre, piedici, e și normal-n al nuntirii mele cu tine Moarte. De

de lut, l-am lăsat să ardă, să prindă coajă, să fie tare, să reziste la loviturile vieții. Doar de ciocanul oamenilor din cuvinte, mi-am lăsat sufletul ca o plastilină îmbibată cu

Îmi conduceam sufletul cu privirea pe norul lung, subțire. Gândeam că la capătul lui, e fericirea și o să am norocul să mă îndrăgostesc, să apuc să o ating, să o

Noaptea îmi plimbam trupul pe țărmul apei și priveam cerul. Sufletul îmi era deja la steaua ce-mi lumina drumul. Mintea născocea poteci să mi-l ajungă. Gândeam că la

Giulgiul de zapadă așteptând sub luna plină, ochii-mi aplec înspre albastru și-o pânză de stele, argintie ducând în dinți țigara cu fumuri rotocoale dintr-un repaos

Răzbat necuvintele din suflet, se vor așezate pe hârtie de minte să le dea aripi să zboare, dar legate sunt de bilanțul virgulelor și punctelor sculptate stâlpi în

Îmi aștept noaptea Crăciunului meu să mă nasc, să mă ridic la drumul Golgotei mele să pornesc să-mi adun piroanele crucii mele, să privesc înalt spre cer, să-mi plouă lacrima

se unește cerul cu pământul în iarna ce-mi fulguie sub picioare și tată, la tine stau și crucea-ți privesc de pe banca așezată la capul tău cu stejarul ce-și scutură ultimele

Îl inundau cuvintele- alergau într-o cursă disperată distanțele se șterg pe măsură ce se confundau cu infinitul.

Rămas fără cuvinte, își golea mintea de amintiri. Încerca iluzia că ziua s-a sfârșit

respira aburii fără niciun cuvânt ca să pară mai puțin tâmpit când îl încerca iarăși tristețea vorbea cu sine ca din două guri se căznea să-și fie mai convingător în lacrimile ce

Pierdut în viață, mergea ca într-un vis pe drumul mărginit de ziduri. Ideile zburătăceau prin cap cu vârfurile scuturate de vânt lanțuri de gânduri se înfășurau, se

Cu mâinile pe urechi fără să se lase distras de lucrurile ce-l înconjurau pe o grămadă de pietre într-un gest teatral, mintea lucra ca și cum s-ar privi cu proprii ochi, ca și