Răzbat
necuvintele din suflet,
se vor așezate pe hârtie
de minte
să le dea aripi
să zboare,
dar legate sunt
de bilanțul virgulelor
și punctelor sculptate stâlpi
în
se unește
cerul cu pământul
în iarna
ce-mi fulguie sub picioare
și tată,
la tine stau
și crucea-ți privesc
de pe banca așezată
la capul tău
cu stejarul
ce-și scutură
ultimele
la un spectacol. Nu-i aflam numele
decât la sfârșit. Aveam doar 10 lei la mine și el
costa 11. M-a lăsat să intru în sala plină de scaune
goale, să mă așez pe unul plin de mine și să fac
eu. Nu sunt trist, cum nici vesel nu sunt. Doar
mă bucur de picătura de sânge ce-mi curge
din rana ca o floare de
Nu-
Mă-
Uita,
de la piept, pe care ai avut grijă să o înlănțui
în mine cu
maxim 3 texte/zi de aceeași natură (vezi regulile)
mulțumim
jenă,
milă îmi e
și nu că sunt român,
ci că sunt om
în lumea asta-n viteza
degradării omului din om.
Și
de lut, l-am lăsat să ardă,
să prindă coajă,
să fie tare,
să reziste la loviturile vieții.
Doar
de ciocanul oamenilor
din cuvinte,
mi-am lăsat sufletul
ca o plastilină
îmbibată cu
cu viața
să mă iau la trântă
când știu că doar
cu moartea mă-nsor?
C-apar
pe drumul vieții mele
oameni, pietre, piedici,
e și normal-n
al nuntirii mele
cu tine Moarte.
De
uiți să iubești ciotul din mine rămas
când încercam să percep realitatea
din iarna mea, pe țărmul plin de valuri
ce-mi ciuguleau frunzele și eu, îmi
dădeam înmugurite florile
în
gând și ultimul
cu timpul între ele,
era al meu
și-n noapte vis
cu tine toată,
mă alunec
printre clipele
cu ochii deschiși
prin ceața
ce dezbaieră cerul
de stelele căzute
la locul meu, în închisoarea care-mi anunța
detenția, îmi îmbrobodea timpul
analizei de sânge ieșită dincolo de mine. Anemic,
mă aflam la limita de minute înșiruite
pe firul de ață
sufletul în trup
să nu mai zboare.
I-am lăsat ochii
drept fereastră
să ciugulească
firimiturile
de dorul
de afară,
să-l prețuiască atunci
când trupul
obosit de
în vis
nu mai pot să dorm.
Mă ridic
din pat,
îmi scot Murgul
din Exercițiul funcțiunii
și plec călare
două străzi de mine
mai încolo,
pe Oituz
la cârciuma
de hârtie și pixul
stau pe cearceaf
lângă mine
ciocolata
și ceva de ronțăit
idei
în lumina
unui televizor
și e 4 din zori
și somnul nu vine.
E
perioada
când știi că
meu e că nu știu
să mă satur.
Înghit timpul
nemestecat de foame
dintre cafeaua proaspăt macinată
de distanța somnului,
cu fumul strangulat
în gări de tren,
fără legătură directă
cu
îmi legau sufletul de trup, între cer și pământ. Eram
ca un saltimbanc al vieții în viață și încercam (mereu)
să mi le prind. Să fiu unul. Ca la cinematograf
mă priveau
când săritura mea
să-mi zăresc urmele
pe care am pornit
în urmă cu ani.
Nu le zăream.
Ploaia a spălat nisipul,
soarele a uscat pietrele
și cerul părea că aleargă.
Vântul mă lovea
peste fața
pentru o altă zi,
doar semne aglomerate
de îmbrățișări
fără cuvinte
de tine
și eu mă-ntreb
vorbele
unde sunt lăsate
pe paginile căror cărți
sistematic aranjate
în
n-am învățat nimic.
Au trecut
vieți peste noi
să ne (re) întâlnim acum,
să ne întregim,
dar
repetăm greșelile
din cuvinte
fără să ne vedem,
doar interpretări
de valuri
de îngrămădite
sunt gândurile
că atunci
când vreau
să le așez pe hârtie,
îmi ies (parcă sunt)
mușuroaie toate
și goale pe dinăutru.
Furnicile
nu știu unde sunt,
deși
e
nu ai de clocotul ce-mi îngheață
trupul. Fraierul din mine, în gura
mare își strigă șoaptele. Doar ochii
îi las să mișune în grădină,
să-și picure
stropii
pe urmele tale.
Habar nu
de cafea
cu fumul din (ți)gara
așteptării,
se unduiau
(în ritmurile unui vals)
printre alți și alte,
în dimineața asta
tulbure
înlăuntrul meu
cu seninul de afară
pierdut
îți spun
că nu ai de unde să știi
cum e să fii
nefericit de fericire.
Nu știu
să ți-o desenez.
M-așez la șevalet
cu pensula pregătit
să o prind.
Fuge mereu.
Am tot
MZ