Marius Iulian Zinca

pot să-ți spun toate câte vrei să le auzi. N-am învățat cuvintele ce-mi dezbracă sufletul. Doar tu (trebuie) să știi când alergi prin dezordinea mea, că e lăsată să

de îngrămădite sunt gândurile că atunci când vreau să le așez pe hârtie, îmi ies (parcă sunt) mușuroaie toate și goale pe dinăutru. Furnicile nu știu unde sunt, deși e

ploua de aseară cu mintea ce îmi transpira gândurile împreunate de un lătrat de câine (n-aveam cocoș la bloc) în zori reconstituiam istoria cu tine și erai în viețile

nu am crezut că dacă pui faină într-o cană cu apă la dospit și o prăjești bine, te poți îndrăgosti de rumeneala obrajilor ei când o pudrezi cu zahăr dar, ajungi la mijlocul

în vis nu mai pot să dorm. Mă ridic din pat, îmi scot Murgul din Exercițiul funcțiunii și plec călare două străzi de mine mai încolo, pe Oituz la cârciuma

curgeau din mine în afară și se luau la ceartă între ele cu balta de ideile ascunse în mintea jucăușă când din ochi izvorau albe peste cele roșii și mergeam la

mi-am pus în ziua când lacul s-a dezghețat atât cât îmi trebuia să spăl zăpada ce s-a murdărit pe mine cu gândul că nu pot schia pe pârtia așternută fals între noi din

a sosit, se odihnește-n brațele mele. Mă uit la el și-mi (a)pare ca o carte cu toate anotimpurile vieții. Se întinde foaie după foaie cu lunile din an. N-am știut niciodată de ce a

e porția mea de somn din timpul zilei. Mi-o servesc dimineața, la prânz și seara neuitând de cea dintre mese. Cu ea, visez cu ochii deschiși, noaptea în care alerg spre tine să facem

mi-am luat-o cu mine să răsune ecoul din pașii ei în pauzele de respirație dintre cuvintele ce strigă prin vene să mă doară dorul (cu)prins în flagrantul invaziei din noaptea

din nou! maxim 3 texte pe zi de aceeași natură (a se citi regulile) vi s-a mai spus și credeam că ați observat că vi se pun la pg. autor. trupul impasibil la durere, mi-am tras o

sufletul în trup să nu mai zboare. I-am lăsat ochii drept fereastră să ciugulească firimiturile de dorul de afară, să-l prețuiască atunci când trupul obosit de

pentru o altă zi, doar semne aglomerate de îmbrățișări fără cuvinte de tine și eu mă-ntreb vorbele unde sunt lăsate pe paginile căror cărți sistematic aranjate în

în dimineața amiezii fără gândul plecat de aseară. Îmi spuneam că iarăși îmi voi bea cafeaua singur, fără să am taifasul cu el despre tine. O fi rămas înzăpezit pe undeva

de hârtie și pixul stau pe cearceaf lângă mine ciocolata și ceva de ronțăit idei în lumina unui televizor și e 4 din zori și somnul nu vine. E perioada când știi că

din noaptea de afară, mă piteam în spatele unor grade din paharul ce scotea rotocoale de fum în lipsa ta de mine și frică-mi era să nu-ngheț singur.

timpul e timp pentru o recuperare (fie ea și) mentală dacă din suflet pornește și e curat în mocirla gândului din dimineața cu porția de empatie încifrată în ocazia de

m-am deșurubat în dimineața asta, să plec (să mă caut, să mă găsesc, să mă aflu) în cuibul de tine lăsat undeva ca o închisoare cu zăbrele de cer într-o senzație de liber (con)strâns

înghețat cocoțat pe streașina unui șanț mai adânc când m-am tăiat la un deget și roșu curgea și așteptam cu ochii lung pe stradă să nu mă transform într-o stalactită (și

să mă cunosc dinainte de a mă naște și tot alerg cu mintea împrejurul sufletului să mă descopăr chiar dacă știam că-n poarta vieții, voi da de tine și doar atunci, acoperit de

nu trebuie să-ți fie teamă că sărutul nostru e prea fierbinte și toata zăpada dintre noi s-ar topi și șuvoaie curgând pe obraji, s-ar umple pământul de

era sufletul în marea de alb și rece bătea vântul pe creasta din munte cu flăcări ieșite prin gândul dorință să-mi topească amintirea de mine, să mă umple cu visul de

m-a trezit printre cuvinte cu banchize răzleț așezate ici și colo între pauzele de respirație ale brațelor să le prind, să-mi odihnesc picioarele obosite de alergatul gândului pe

alb e pământul și nu pot să-i explic amenințarea pașilor mei în drumul spre tine orb și murdari de noroi când am trecut prin cimitirul amintirilor să-mi privesc buchetul de