Marius Istrate

De-ndată ce ne-am desprins de morminte, De cavourile neștiute ale acestor popoare Îndepărtate de pământuri, de cuvinte neancorate, S-a strâns tăcerea, apăsătoare ca într-o mină de sare. Mâinile

Muncesc, scumpul meu tată, Muncesc până când brațele mi se ofilesc și îngenunchează Pe brazdele înțelegerii. Nu-i loc în lume de desfrâu și morminte, Înlățuiesc între oboseli Câte-un pahar de

Am lăsat patru ani muți Să încrusteze în mine durerea, Răbdarea și înțelegerea. Zeci de marionete Și-au croit din strângerea mea din dinți Textura și experiența. M-am lepădat de poezie Ca

Încă îmi răscolesc rănile, Culeg lotușii din pocalul acestui destin Derulat ca o cursă de rollercoaster în sens invers, Fără să regăsesc Bucuria, Dulcea savoare a înțelegerii. Nu mă

Versul acesta nu e demn de lanțurile pe care le porți în tine oftând. E doar o croială din petice lipite cu o bandă de scotch. Nu-l citi. Se cântă. Si înainte sa te așezi confortabil, ia o

Am început să mă strecor în viața ta. Îți fur din țigări și din vin într-o joacă nebună, Sperând să mă bănuiești, Să mă cauți în pernă, în halatul de baie, Intr-un vis necurat. E atât de ușor

Nu mă poate opri nu mă pot întoarce la acel cer Desprinde-ne clipă înainte să ne consumăm Nu avem voie să devenim oprește-mă Nici măcar nu-i știam textura buzelor Întreg corpul ascuns în

Drumul acesta de fier e un război cu sănătatea mea mintală, Un răspuns nesupus înfrângerii, Căldura de pe urma ultimei priviri. Fiecare fum de țigară e un strop de lapte Întors în cafeaua

De când timpul mi-e sevă, Drog trecerii tale prin anotimpul creației, S-au înmulțit catargele În portul marii mele dileme. Toată lumina aceea nevăzută Poartă pelerinul din mine La picioarele

I Cu o unghie ascuțită În formă de sicriu spart Mă roade, mă roade Plăcerea unor locuri vechi, Niciodată uitate În beția mea aprigă de crimă, Infamele dorințe: Privirea aprinsă

Þine-mă strâns de pleoape, măcar acum, Când infinitul gri mă înscrie unui pol abisal de durere. Tu nu știi ce face monstrul acesta din oameni: Îi duce pe tărâmuri unde cavalerii încă mai îmbracă

S-au surpat anii între noi doi, Necopți și neștiutori ne-au răpus firile Într-o durere fără cer, Fără scăpare privirii mele.

Dă-mi un motiv să te recunosc Atunci când trec pe lângă tine În marea cafea amară care e orașul nostru. Nu ai nici culoarea dimineților când eram al tău, Nici gustul cald al toamnei în care ne

a-ți aduce aminte tăcerea privind o poză cu mănușile suflecate până subsuori urmărind încordat toate unghiurile care în clipa neterminată nelucrată a surprinderii ți-au scăpat printre

Cânt ordinea neliniștită a cuvintelor, Pasul către poarta de calm infinită. Cânt pruncul rumen al poeziei Născut în ieslea gândului meu, Schingiuit și răstignit După pofta inimilor

Suntem glod, Taciturn și învolburat. Nimic din textura noastră Nu spune că am fi avut cândva Ceva curat.

Strigat pe numele său de fată Diavolul servește paharul de apă (minerală plată) În poalele tuturor sfinților uscați De atâta gemut și îndurat.

Polul nebănuit de dorință Rescrie durerea, Facerea de ape, pământuri și ceruri neînțelese, deviate. „Come on baby Light my fire” Și aripile au căzut, scrumul lor traversă între

Umbra e mizerie : Un dor nespus de lumină, Refugiu al refuzului De a fi miere.

Totul a mințit în ziua când ne-am găsit pe prispa orizontului îngânată neînchipuit. Aveam nume de pasiune și tristeți de tinereți. Murmuram măsura, Ne sfârșeam într-una: - Ochii tăi

Mizeria are umbră: Întunecă zarea În chip nemaivăzut Pasului de om.

Ce frumoși suntem împreună! În oglinda bunicii tale Se încheagă și pentru noi o poveste Ruginită de purtare, Înnegrită de viață. Au nins pe ea vârstele iubirii. Indiferentă la privirea

Iubito, ucizi în mine tot ce e amar! Ne ard sufletele Pe bacheta din spate a mașinii tale. Savoarea umeda a oboselii Ne apropie într-o notă suavă și caldă A atingerii. Ne odihnim