Marius Istrate

Muncesc, scumpul meu tată, Muncesc până când brațele mi se ofilesc și îngenunchează Pe brazdele înțelegerii. Nu-i loc în lume de desfrâu și morminte, Înlățuiesc între oboseli Câte-un pahar de

Polul nebănuit de dorință Rescrie durerea, Facerea de ape, pământuri și ceruri neînțelese, deviate. „Come on baby Light my fire” Și aripile au căzut, scrumul lor traversă între

Strigat pe numele său de fată Diavolul servește paharul de apă (minerală plată) În poalele tuturor sfinților uscați De atâta gemut și îndurat.

Suntem glod, Taciturn și învolburat. Nimic din textura noastră Nu spune că am fi avut cândva Ceva curat.

I Cu o unghie ascuțită În formă de sicriu spart Mă roade, mă roade Plăcerea unor locuri vechi, Niciodată uitate În beția mea aprigă de crimă, Infamele dorințe: Privirea aprinsă

De când timpul mi-e sevă, Drog trecerii tale prin anotimpul creației, S-au înmulțit catargele În portul marii mele dileme. Toată lumina aceea nevăzută Poartă pelerinul din mine La picioarele

Drumul acesta de fier e un război cu sănătatea mea mintală, Un răspuns nesupus înfrângerii, Căldura de pe urma ultimei priviri. Fiecare fum de țigară e un strop de lapte Întors în cafeaua

În sunet greu, desfacerea mereu de lume Alunecă sub foamea silabelor ce dor. Doar morții se desprind inutilelor sume Doar viii despre poezie mor. Poeți din timp în ceas: cad zeci de gri si

nu trecutul e încet alergam să prind de o geană comorile și spuneam sunt poetul mulțumesc existați și vă imbracați în haine creștine prețioșii mei

ascuns cum spațiile închise de pereți istovind TOTUL tai nimicul de mărimea unui buzunar lucrurile se ascund cele care glumesc se iubesc cele care iubesc se glumesc când voi fi gata vă

Dă-mi un motiv să te recunosc Atunci când trec pe lângă tine În marea cafea amară care e orașul nostru. Nu ai nici culoarea dimineților când eram al tău, Nici gustul cald al toamnei în care ne

Suntem o farsă a ploii Îmbracați doar în șosete. Dubios de îndrăgostiți, Ne acoperim Fără să (ne) atingem. Am face trandafiri Dar ei înțeapă Pe alunecarea magică A privirilor.

Sa ne impletim cu valurile Si sa fim pielea marii: Oamenii reci la poluri, Oamenii calzi la tropice Si femeile la Ecuator. Noi doi sa devenim departe, Doua tarmuri ale unei clipe

atingere bază ascunsă neînțelegerii

Mizeria are umbră: Întunecă zarea În chip nemaivăzut Pasului de om.

Totul a mințit în ziua când ne-am găsit pe prispa orizontului îngânată neînchipuit. Aveam nume de pasiune și tristeți de tinereți. Murmuram măsura, Ne sfârșeam într-una: - Ochii tăi

Umbra e mizerie : Un dor nespus de lumină, Refugiu al refuzului De a fi miere.

Cânt ordinea neliniștită a cuvintelor, Pasul către poarta de calm infinită. Cânt pruncul rumen al poeziei Născut în ieslea gândului meu, Schingiuit și răstignit După pofta inimilor

a-ți aduce aminte tăcerea privind o poză cu mănușile suflecate până subsuori urmărind încordat toate unghiurile care în clipa neterminată nelucrată a surprinderii ți-au scăpat printre

Þine-mă strâns de pleoape, măcar acum, Când infinitul gri mă înscrie unui pol abisal de durere. Tu nu știi ce face monstrul acesta din oameni: Îi duce pe tărâmuri unde cavalerii încă mai îmbracă

Încă îmi răscolesc rănile, Culeg lotușii din pocalul acestui destin Derulat ca o cursă de rollercoaster în sens invers, Fără să regăsesc Bucuria, Dulcea savoare a înțelegerii. Nu mă

Când vârtejul Dintre așternuturi Înghițea ce mai aveam Din carne Mă vedeai semizeu. În marea noastră dragoste Sălășluiau meduzele Plimbându-și cupolele Pe cerul verde... Acum e doar

Te furisezi in pat: Un pungas Prin carciumile infecte ale bucurestilor. Impersonalitatea ta Prin ceata sumei vietilor: Ai multe de oferit. Ai multe de oferit...

Vreau sa te visez in poeziile mele Si sa ma trezesc Eden Cu tine in saliva si sange, In marul discordiei Si in pielea sarpelui Din care am naparlit. Sunt dezbracat De locurile in care m-ai