Poezie
Exil
1 min lectură·
Mediu
Muncesc, scumpul meu tată,
Muncesc până când brațele mi se ofilesc și îngenunchează
Pe brazdele înțelegerii.
Nu-i loc în lume de desfrâu și morminte,
Înlățuiesc între oboseli
Câte-un pahar de vin și aduceri aminte.
Muncesc, tată,
Cu talent și uitare de sine.
S-a frânt fala mea de zmeu și-ncărunțesc devreme.
Mai cânt, mai cânt…
Să mă conving că sunt viu,
Mai iubesc, mai iubesc
Și mai scriu.
Încă muncesc,
Aripile nu mi s-au tocit de pereții coliviei
Și mai ating cu privirea răsăritul,
Aroma dimineților îmi mai înfoaie orgoliul.
Doar că în loc să mai zbor, călătoresc.
Nu mai visez și nu mai cred.
Mă odihnesc.
002642
0