Marius Chindris

De când pe urme-ți tainic Am purces, Nu m-am ferit de gânduri Nici o clipă, Trăiesc numai cu aburul din ceainic Și rouă scursă dintre ale tale rânduri. Știu, chinul mi-e

Stau... trecerea si crunta devenire isi fac de cap prin trupul meu... scrasnind din dinti imi ies din fire injur, ma cert cu Dumnezeu imi sun parintii dar ramane-un rest in sufletul

O bucurie simpla se asterne pe tampla mea argintie si necenzurata descrancenandu-ma si daruindu-mi reancrederea in oameni si-n tot ce ma inconjoara. Mi-as sterge fruntea plina de

Soarele,stresat în sine, caută să dea în mine cu o rază grea şi mare... -Ce ai,soare, ce te doare? -Dă-te-n lături,măi băiete, nu vezi că de nervi fac pete-n fața mea strălucitoare? Nu

Azi m-am incumetat sa-ntrec cu gandul zborul unui inger lenes si mai ca l-am infrant si as fi fost deplin biruitor dar gandul meu a obosit de indrazneata incercare; mi-am dat cuvantul tuturor

Mi-am dat sufletul afara din mine ca sa zburde liber, sa-si spele in apele limpezi din lumile astrale amintirile-i dureroase. L-as chema inapoi dar mi-e groaza ca voi fi tot eu, acelasi mare

Clepsidra-şi macină nisipul Cu perioade rupte parcă Din viața unui om Măsoară şi trecerea mea Îmi devorează devenirea Dar parcă stau încremenit Întocmai ca săgeata Arcaşului lui

Privesc cerul albastru si pare un petic pe ochii-mi caprui. Albastrul,nu-i al lui, e al cuiva, al ochilor, al cerului, al florilor, al marii si... ma cufund in visare... Ochii-mi inchisi

Am dat cu tifla mai-marilor lumii si L-am luat peste picior pe Dumnezeu. Pare o insurectie subiectiva, hranita din fiinta-mi obosita de-atatea reguli,legi si conformari. Imi maresc coatele sa

Ce timpuri traim muribunde... aici inclestati sau niciunde... si-ntrecem neantul amarnic in rime profunde, zadarnic; destine carunte inunda o lume grabita si scunda proptita in grav de

Mi-am spart chitara nu de multa vreme si-acum, chitara mea se teme c-o sa ramana fara-nmormantare... Ce-oi fi avut cu ea nu mai stiu bine caci ea s-a atasat de mine si am uitat ca poate-o

Oare mai stiu sa fac poezie ... ? ... candva am stiut scriam chiar o mie dar batranetea mi - a rupt prin ganduri dibace tot ce - am mai stiut si mai puteam face strain si tarziu ma

ce genuin am fost sa cred ca viata are sensuri nude, ca drumul care nu m- aude , imi stie pasii pe de rost ; ce desucheat eram sa cred ca lumea e un joc deschis in care-ncape orice

Vad un copil ce rade neostenit si-mi descreteste si mie ridurile sufletului; E o minune ce m-alunga din deriva mortii; mi-e dor sa vina iar soarele care-a murit candva si care,cu lumina

Ingandurat prin vai mergand cu ura, am gasit, bucata de prescura ce un crestin din drumu-i abatut o rataci dupa vreo Liturghie si am gandit ca-i destinata mie; Oare de ce ? Sa fac din

O zana mi-a soptit,timida Ca-n viata mea ca o firida Imi va intra lumina fada A visului trist,de naiada Ce-mi va asterne peste ganduri Cu tainice-adieri,in randuri, O veche si mai grea

În grabă petrecem prin viață și timp spre noi îndreptați mimăm adevăr și viață și cale luăm în răspăr ca niște străini recent avortați Dorim să avem să strigăm să gândim dar ușile-s

stau trist, gandind... in noapte, cu sufletul scrasnind, in soapte, si-mi spun durerea printre nuferii planganzi... Oare de ce? lumina nu omoara UMBRELE si viata nu omoara MOARTEA si

M-arunc in genunea vietii cu ochi intredeschisi si-ncercanati de soapte sunt si strain si singur, imbracat in noapte, si doru-mi e sa-not in roua diminetii; Debil de trist in lume ma dau