Într-o lume nouă, noi vom fi primii aleși s-o înțelegem

-Soarele are degete? -De ce? Așa îl știu dintotdeauna. Când mă trezesc dimineața, e ca un grăunte în spicul de grâu și încet încet își face loc până în pâinea noastră. Tu cum mănânci pâinea? -Păi cum, cum o mănânc? Dacă am mai multă mușc din ea! -Și dacă nu? -Dacă nu, înseamnă că Melitele, azi nu m-a dat de lucru și o rup pentru a doua zi. -Ca să o rupi te folosești de degete, nu? așa și soarele cu degete lui lungi, trage din pământ tot ce-i verde în jurul nostru. -Atunci ar face bine să tragă de recoltă, altfel la primăvară locul ăsta o să fie pustiu. Locuiesc în inimă. Aici pământul își are primul rotund, nu de puține ori am văzut-o pe Lala, singura femeie dintre noi răsucind timpul în grădină și spunând că cei de dincolo au nevoie de răgaz. “Uite, pe celălalt inel, oamenii sunt singuri și se îngroapă, doar rabdarea mea îi mai adună” Nu înțeleg mare lucru din ritualul ei, dar îmi place să-i privesc sânii cum se prind de vânt ca merii abia înfloriți. Sunt două picături de lapte pe buzele copilului care râde pentru prima dată în ochii mamei. Îmi spun, că tot ce-i iubire începe cu un zâmbet, iar eu încep să fiu bărbatul Lalei fără ca ea să știe. Până să o cunosc, nu prea ieșeam din cameră, fiindcă nu aveam unde să mă duc și mai ales statutul meu de nou venit, îmi îngrădește oarecum libertatea. Multe de văzut nu prea sunt…o casă, grădina lui Lala, un gard și în afara lui nimic, decât zi și noapte și totuși, parcă că ar mai fi ceva…! Când nu pot să adorm, deschid fereastra și mă uit în noapte după golul lăsat de lumină atunci când s-a născut. Melitele spune că fără întuneric, lumina nu ar avea niciun rost, de fapt și ea a fost întuneric cândva, dar a ales să aprindă o lumânare să-și afle drumul. “Toți avem un drum, până și tu ai ajuns aici tot pe un drum, singurul lucru pe care îl avem deocamdată în comun și ca să fiu sincer cu tine, păreai cam speriat când te-am găsit. Am îndrăznit să cred că ai văzut multe. Chiar nu ai nimic să ne spui? La masă suntem șase fără tine. Am ajuns aici tot pe acolo (și arăta spre spatele casei), niciunul nu-și mai amintește ce s-a întâmplat. Speram ca măcar al șaptelea și ultimul să afle ceva și să ne spună. Ce zici, te-am priceput bine, erai speriat ori ba?” Am tăcut! Nu știu nici acum dacă am ales să nu le spun pentru că încă tremuram, ori poate chiar uitasem și doream să captez și mai mult atenția Lalei, care dealtfel chiar a intervenit și i-a rugat să mă lase în pace…”aveți răbdare, n-avem de ce să ne grăbim, iar tu Les, lasă lucrurile să se întâmple așa cum le este rândul. Mai devreme te-am auzit când le spuneai celorlalți “că el știe ceva, nu l-ați văzut cum se uită noi!?” gata. Nu m-ai am pofta de mâncare.” Nopțile de aici nu seamăna cu nopțile pe care le știam. Au un fel anume de a intra în inimă, nu ai spune că suntem făcuți pentru ele, doar Melitele pare să le cunoască bine, fiindcă el iese tot timpul de unul singur în tăcerea lor.