marin badea

Mulțumesc, Lavinia

Nu știu unde anume trebuie punctat prima data: la acel Ionică, acel anonim, omniprezent, cu destinul deja bătut în cuie, dar pe care el, fatalitate, nu și-l cunoaște, la acel Ionică peste care viața va trece luându-l în derâdere; în cadrul unde Mihai, pe care-l bănuiesc de tendințe sinucigașe, deși oprește motorul autoturismului, oprește tot și se cufundă în întuneric - sentimentul barierei, al locului în care viața îți spune un mare NU în față, deși, din reflex, din neliniște, ceilalți îți cer: înainte, înainte!; la acea stea (căreia aș fi vrut să-i dai numele, să-i dai o identitate precisă), care nu e altceva decât o conștiință rece, care contabilizează emoții, stări, sentimente; copil cu vioară, mamă în oglindă, dimineața, peste toate așternându-se frica; și da, tot timpul ăsta nenorocit, în care, în sfârșit, ne luăm inima-n dinți cât să trecem dincolo de NU, de barieră, că doar n-o să rămânem în tot acest timp Ionică cel de început, așteptând să vină vremea cât să i se amputeze un deget, care nu e totuna cu a-ți amputa sufletul. Șobolani, șobolani... aș fi vrut să-i văd agățați de țeava de gaz...

...aici:

în sufletul meu se urcă
ca-ntr-un turn

Liniștea, cuvintele, ploaia - așa începe lumea Mariei, universul ei de dragoste, o ființă fragilă care caută să se vindece, evident, prin tandrețea pe care o poate oferi celălalt, într-un timp de cele mai multe ori limitat. Cred că dacă lumea Mariei ar fi cuprins numai liniște, sentimentele ar fi fost mult mai durabile.
Remarc:
fă-mă să-ți mușc pielea doar pentru că te conține

pentru că da, așa te vreau, în toate felurile iar când le vom epuiza
voi inventa altele pentru tine

Lumea Mariei e vie, e intensă, câteodată vulcanică. Un poem care reușește să te transpună.

Dacă spui "de trei ori", automat mă duc cu gândul către zona aceasta: ori către taina botezului, ori către Sfântul Petru și lepădarea lui de Isus. Nu am cum să intuiesc că e vorba de o simplă lepădare, renunțare etc. a cuiva de altcineva. Dacă e numai atât și nu există ne/subtila trimitere către mistic, poemul scade în consistență. Așa văd eu.

Mulțumesc tuturor pentru popas și semne...

De ce femeile care țipă sunt pasive? Pasiv tocmai asta înseamnă: că nu are reacție. Ori ele țipă.
Nu știu nici cum e cu soarele ăla pe care-l fecundezi cu gândul... Cum, la fel, mă intrigă alăturarea asta de termeni: pământ deflorat... Cred că Superman a reușit performanța asta, nu?
Și ce caută mormolocii în paharul cu vin? A trecut pe-acolo vreo broască bețivă?

Te rog: elimină, elimină, elimină!

Folosești te iubesc / iubesc de 18 ori în 21 de versuri. E și asta o performanță!...

Cred că finalul poemului tău conține o dilemă:

în clipele-acelea te lepădai de mine
de trei ori ca de satana

Cred c-am reținut bine: Sfântul Petru s-a lepădat de trei ori, dar de Isus. E cu totul altceva. Numai în cazul în care "el" nu cumva era botezat...

Dacă, la o oră extrem de matinală, m-am aplecat asupra acestui text, nu mic, e mai mult decât probabil că am făcut-o pentru că mă așteptam să descopăr ceva de calitate. Din păcate, acesta, așa văd eu, nu iese dintr-o notă de obișnuit.
Spuneam că un astfel de subiect, în care vrei să incluzi "30 de ani de suferință", nu poate fi expediat într-o astfel de manieră. Vroiam amănunte: medici, caracteristici, tratamente, efecte, trăiri, colegi de salon, mama, unchiul, nașul, iubitul care a fugit și de ce, sentimente, mese zilnice, catalepsie, igiena zilnică, saloane, raporturi (văd ca și abuzuri sexuale, specifice spitalelor care tratează astfel de afecțiuni, nesomn, delir, cămăși (fie ele și de forță), camera "tapetată", de la ce etaj a sărit, de ce, ce s-a întâmplat, și-a rupt sau nu mâna, coloana, gâtul, tatăl violent, care doar era violent și-atât, fără să se spună în ce fel, să se exemplifice cu lux de amănunte, relația cu familia, cum au început suferințele de la vârsta de 13 ani, în ce au constat acestea, ce s-a întâmplat până atunci etc. etc. Adică un subiect atât de bun, de vast, este expediat într-o formă deloc de apreciat. Eu nu știu dacă textul este scris ca urmare a unor astfel de experiențe ale autoarei, e mai puțin relevant, dar în cazul în care acest lucru este adevărat, cu atât mai mult mă face să cred că acesta este scris într-un mod extrem de superficial. Și da, scrisul este o formă de vindecare. Și da, poate am eu așteptări prea mari. Nu era nici o grabă cu acest text, care putea fi construit altfel, mult mai vast, fără nici o grabă, că doar nu dădeau năvală turcii și suferința nu are, oricum, termen de ieșire din uz. Eu cred că autoarea, doamna Cristina, îmi va înțelege obiecțiile. Le consider elegante și susținute.

P.S. - Doamna care mă apostrofează atât de "delicat", habar nu am de ce, doar citându-mi o autoironie, ar fi bine să înțeleagă: a face cu adevărat presă în România, mai ales presă de provincie, sub bocancii grei ai unor paparude politice, efemere de fiecare dată, e chiar un act de curaj. În asta constă lipsa de scrupule...

Mărturisesc că sunt dezamăgit de text. Mă așteptam la infinite amănunte, pentru un astfel de subiect care îți oferă posibilități de exprimare nebănuite. Mi se pare o lamentare inutilă și-atât.

Mărturisesc că vă citesc rar, dar totdeauna cu interes, cu plăcere.

Intervin de data aceasta pentru că acest poem mă intristează, câtă vreme îl simt ca pe un clișeu:

role întregi de imagini smulse din adevărul orașului
și din previzibile dorințe
se desfășoară seara în mintea unor îndrăgostiți primari,
obosiți de visare
și de realitate banală.
din păcate pentru ei, tot în România vor trebui să iubească.

De ce e "din păcate"? Adică îndrăgostiții primari, cum le spuneți, s-ar fi iubit cu o altă fervoare într-o țară (cum vă suspectez) cu un PIB pe cap de locuitor mai mare decât aici? Și ce e atât de rău, de fatalist în a iubi în România? Desigur, fiecare avem câte o Ană de zidit, mai devreme sau mai târziu, căci numai așa înțeleg că blocul dvs are oase (ignorate de autorități!! - n.n.), câtă vreme fiecare zidire cere un sacrificiu, nu numai arta.
Desigur, aș fi înțeles dacă le-ați fi indicat îndrăgostiților să se iubească sub magnolii sau direct în măcelării, ca țușeu, ca exercițiu liric, metaforic, oriunde în altă parte, pe Venus, dar nu într-o altă țară, alta decât România, prosperă material.

Mă întristează poemul acesta... Mă întristează rolul acesta pe care vi-l asumați, de predicator în pustie, peste un "popor ingrat"...

E o idee extrem de nepotrivită să încerci să te exprimi liric în această manieră deși, recunosc, am mai întâlnit-o și la alții.

orașul este plouat ca o curcă
ridicată la primul strigăt curbat de emoție
aici lângă timpul absenței

Deci curca este ridicată la primul strigăt, dar nu orice strigăt, ci unul curbat de emoție... Chiar înțelegi ceva din chestia asta?!

...vorba de "te ridică sus".

Nu-l cunoșteam pe "celălalt", din păcate sincopat, ușor vulgar, pe care și eu l-aș urî câtă vreme se consumă într-o realitate nu crudă, ci periferică. "El" există, iar faptul că, uneori, iese la suprafață, chircit, pus pe scandal și uitându-se care femeie prezintă criterii absolut libidinoase, cur mare, țâțe asemenea, într-o hărmălaie de cârciumă, e o dovadă că demonii din fiecare nu așteaptă decât un moment prielnic pentru a ne arăta cum suntem în mod cert: simple păpuși gonflabile ale destinului care, doamne, cu câtă înverșunare ne regulează!...
Punctez sinceritatea poemului, frustul din el, dar și frustarea care o degajă.
Remarc, totodată, necursivitatea lui, forma bolovănoasă. E un cuțit pus în mâna unui ucenic de măcelar care a rămas singur în abator și face cam ce-l taie capul.

Suntem sau nu suntem suma propriilor noastre acumulări?! Puțin îmi pasă. Importantă este sinceritatea ca mesaj, sinceritatea ca formă de vindecare și, în cele din urmă, de iertare, de iertare uniformă și ludică. Înger îngerașul meu... Până la urmă, îngerii nu sunt altceva decât flori de cireș... E un poem cât o întreagă amărăciune...

Poemele tale sunt extrem de dense, atât de dense și structurate astfel încât îți dau impresia de sațietate, de spațiu în care nu mai încape altceva. Nu știu de ce mi-ar fi plăcut să fie rupte, cât lecturarea lor să fie facilă. Și mi-ar fi plăcut să fie astfel cât să se evidențieze în mod clar ideile, structura, coloana. Desigur, e o părere.

Corectează, te rog, stridența din versul al doilea.

Nu știu de ce păcatele sunt "potrivite". Mă găndesc că alea nepotrivite nu se spun popilor, ci instanței. Tot așa, nu văd de ce moartea era "amestecată printre rânduri". Ce fel de rânduri? Ale cui? Dacă moartea "dansa în mâna stângă", tare sunt curios ce presta, în tot acest timp, mâna dreaptă. Și tot așa... Dacă până și-n paharul cu apă există "traducere", înseamnă că în paharul cu șpriț sunt adevărate trădări.

...De multitudinea de amănunte pe care ni le oferiți în aceste texte. Mi-am spus: fie sunteți o enciclopedie ambulantă, fie Google e o sursă enormă de inspirație. Nu că ar fi un lucru rău, dar am constatat că Google, cu date de pe Wikipedia, ar trebui trecut drept co-autor. Succes! E și asta o muncă...

Înțeleg că azi ai vrut să afle lumea cât de mult ai citit tu și cât de puțin au citit ceilalți și cât de slab asimilează. Iar felul tău de a te exprima este elocvent: "Deși poezia este depre neputință ar vrea să zică că totuși, îngerii..." Chiar crezi că e corect, din acest unghi, să dai altora sfaturi?