Ceilalți, ca un singur individ

Mărturisesc că vă citesc rar, dar totdeauna cu interes, cu plăcere.

Intervin de data aceasta pentru că acest poem mă intristează, câtă vreme îl simt ca pe un clișeu:

role întregi de imagini smulse din adevărul orașului
și din previzibile dorințe
se desfășoară seara în mintea unor îndrăgostiți primari,
obosiți de visare
și de realitate banală.
din păcate pentru ei, tot în România vor trebui să iubească.

De ce e "din păcate"? Adică îndrăgostiții primari, cum le spuneți, s-ar fi iubit cu o altă fervoare într-o țară (cum vă suspectez) cu un PIB pe cap de locuitor mai mare decât aici? Și ce e atât de rău, de fatalist în a iubi în România? Desigur, fiecare avem câte o Ană de zidit, mai devreme sau mai târziu, căci numai așa înțeleg că blocul dvs are oase (ignorate de autorități!! - n.n.), câtă vreme fiecare zidire cere un sacrificiu, nu numai arta.
Desigur, aș fi înțeles dacă le-ați fi indicat îndrăgostiților să se iubească sub magnolii sau direct în măcelării, ca țușeu, ca exercițiu liric, metaforic, oriunde în altă parte, pe Venus, dar nu într-o altă țară, alta decât România, prosperă material.

Mă întristează poemul acesta... Mă întristează rolul acesta pe care vi-l asumați, de predicator în pustie, peste un "popor ingrat"...