mariana fulger

Răspunsul la comentariul tău necesită gândire, dar aș vrea să punctez din capul locului că primele forme de educare a maselor au început, probabil, în triburi cu un foarte puternic rol inițiatic, așa cum au existat mai târziu triburile de indieni, cu reguli de viață foarte bine gândite și cu zeități naturale. În Grecia antică au apărut probabl primele forme filosofice de gândire și primele instituții publice de educare a maselor, mai întâi discursurile în agore, apoi școlile lui Thales din Milet, Anaxagora, Pitagora etc. Până la religie, au existat credințele în zeitățile naturii și adevăratele orgii ale cărnii, în care accentul se punea pe trăiri și nu pe sacru, descrise și de Boccaccio în Decameronul. Lumea a evoluat prin marile cuceriri ale lui Alexandru cel Mare, ale împăraților romani care și-au scris destinele pe o mare parte de planetă, ale popoarelor migratoare, ale englezilor, turcilor, naziștilor, comuniștilor și în fine, ale democraților. Cuceririle de teritorii au însemnat și introducerea unui anumit stil de viață și gândire în teritoriile respective. Astfel au apărut, de exemplu, primele forme de creștinism în China și Japonia, mai tîrziu. Faptul că în sânul bisericii s-au educat următoarele generații, dar nu în sânul oricărei biserici, este o consecință a faptului că între Biserica cea mare, de la Roma și toate formele de regalitate care au existat de-a lungul timpului a existat o luptă continuă și cu foarte mutle implicații. Omenirea a fost obligată să treacă prin epoci succesive de războaie, molimi și genocid. În aceste condiții, adusă la starea de brutalitate, mare parte a omenirii a existat la umbra bisericii. Biserica avea tot interesul să-și impună influența, atât asupra omului de rând, asupra căruia s-a revărsat tot binele și, mai ales, nebinele bisericii (referire directă la Inchiziție), pentru că dominând pe cei mulți era puternică și mai aproape de zei - a se vedea rolul pe care l-au jucat preoții în toate marile civilizații -, dar și asupra marilor conducători organizatorici și, implicit, spirituali ai omenirii, regi, împărați, sultani, kaiser, dictatori etc. Nu trebuie privit cu superficialitate mersul omenirii în aceste condiții. Execuțiile de vrăjitoare în piețele publice n-au fost o formă de educare a maselor, ci o consecință directă și condamnabilă a preceptului biblic potrivit căruia femeia este păcatul, dar și a celui impus de credința Apostolului Pavel, potrivit căreia femeia trebuie condamnată pentru că întunecă mințile bărbatului. Aici, un rol important a avut și concepția, venită din ignoranță, a bărbatului, că femeia îi este inferioară, sau că, pentru ca el să fie superior, ea trebuie ținută în ignoranță. Consecința acestui mod de gândire a fost una de durată și a făcut ca femeile să fie prea mullt și prea nedrept desconsiderate și chiar condamnate la moarte pentru că Eva îl tentase pe bietul Adam, cu mărul pe care i-l revelase șarpele. Iisus a fost un bărbat care a văzut mai departe de toate acestea și a încercat să convingă oamenii de adevărul său gândirii sale. Ceea ce au înțeles ei s-a văzut și se mai vede. Nu mă mai întind, că e deja enorm. Baftă cu eseul tău.

Cred că nici nu te-ai mai întors, dacă te-ai contopit cu el. Au mai încercat și alții. De aici mitul lui Icar. Nu știu cu cine te-ai contopit tu, dar mă îndoiesc că cu soarele. Nu prea obișnuiesc să mă așez așa neched în văzul lumii și nici al soarelui, dar dacă spui tu, musai că bietul soare a uitat de prea multele lui grade incendiare și a plonjat de pe boltă drept (peste nudul tău, era să zic) peste porțiunea aceea de plajă. Și apoi? Pe riscul meu, n-aș încerca așa ceva.

Vara trecută, la mare, te-ai scăldat în soare? Doar așa e reciprocitate. Dacă ai făcut-o, te rog să mă înveți și pe mine când mai vii. De multă vreme stau de vorbă cu soarele, dar n-am știut niciodată cum să fac să mă scald în ochii lui de pisică sălbatică.

Melc, melc codobelc, ia-ți casa-n spinare și vino la mare, zarea e încă destul de zare și nu inundă străzile și casele constănțenilor. Poți să te instalezi pe un bloc cu zece etaje, știu eu unul care are vegetație pe platformă, ca să fii mai sigur că nu te ia curentul acvatic - de cel aerian nu mai răspund.

La aceeași masă stau și cultura și incutura, dar pentru a nu ajunge un popor de care urmașilor le va fi rușine, pentru că eu sunt convinsă că va veni un timp în care omul va fi atât de evoluat, încât să se considere Om și nu animal - alăturarea aceasta este cel puțin jignitoare pentru prea bine educatele animale în comparație cu mulți dintre oameni - și să pună valoarea cuvântului mai presus de trimiterile - pe care mulți dintre contemporani le cred firești - la funcțiile noastre mai puțin controlate de rațiune. Oricum, am remarcat în ultimul timp o scădere a numărului de texte jargonate. Apar însă tot mai frecvent incizii de cuvinte, propoziții sau chiar paragrafe de texte în limbi mai puțin de-ale noastre. Este aceasta o apropiere de Europa, ori vrea românul să arate cât de eminamente cultivat este? Nu e îndestul de frumoasă și de expresivă limba română? Nu poate să exprime la maximum orice trăire? Eu consider că da, și dacă am chef să-mi exprim sentimentele în alte limbi, merg acolo unde se face astfel, adică la secțiunile de limbi străine. Tineri și maturi, tot mai mulți, tind să renunțe la frumusețea limbii lor pentru cuvinte de împrumut - nu este un lucru rău, dat fiind că nu mai suntem izolați de lume, dar să avem demnitatea pe care ne-au transmis-o, ca pe un testament scris cu sânge, cei care au luptat pentru ca poporul român să-și poată vorbi limba proprie și nu pe cea impusă când de un cuceritor, când de altul. Realitățile se chimbă, mâine configurația Europei va fi alta. Poate că nu vor mai fi cuceritori, poate se va reuși conviețuirea după alte criterii decât cele pentru care au luptat străbunii, dar să ne păstrăm demnitatea măcar în ceea ce privește puritatea limbii. Nu sunt destule cuvinte plăcute auzului pentru a exprima orice? Ba sunt, dar ni se pare că suntem mai interesanți dacă folosim miștocarisme și alte cuvinte gloduroase. Demersul acestui articol era să sensibilizeze cititorul și să-l facă să reacționeze, ceea ce s-a și întâmplat. Păcat că tocmai cei care ar putea să ia o decizie în acest sens cam ridică din umeri. Poate că românii vor înțelege, în cele din urmă, cât de norocoși sunt că moștenesc o limbă atât de melodioasă și de expresivă și o vor iubi. Rog iertare pentru acest comentariu destul de lung.

Așa cum curge Dunărea în ultima vreme, mai degrabă rupe toate digurile ultimelor speranțe pe care le mai aveau oamenii. Se năpustește șarpele uriaș, își lățește corpul unduitor, mușcă perfid din odgoane, dărâmă ziduri și-și aruncă trupul cu putere, triplându-și senzațiile de nesaț, în mare. Uite ce mai descriere făcui. Poezia ta e o clipă a mirării, iar omul rămâne o frunză pe palma destinului, un picur de soare.

Domnule profesor, te-ai dat pe lacustre rău, dar din alea de la Slănic Prahova sau pe unde or mai fi sărate. Înălțător și sublim e că la sfârșit, pur și simplu, răsare soarele. Cu cea mai mică discreție, trebuie să-ți spun că nu mă încumet la o așa lecție. Am și eu tristețile și nebuniile mele, dar altfel. Îți las dreptul să rămâi bărbat și să te exprimi pe sufletul tău, frumos, trebuie să recunosc. Baftă. Am rezolvat tema cealaltă, pe dos.

... galben-astrul fericirii
corabia ta

nisipul unui vis
îmi arde tălpile...

Ai multă poezie în sufletul acela care caută mereu răspunsuri. Îmi place alăturarea aur - molton. E ca regele cerșetorilor, dar parcă mai mult ca cerșetorul regilor. Și ție îți crește iarba în cer sau v-ați molipsit toți de la nebuniile mele? Mi te imaginez navigând pe mări de cer, dar nu închinând catargul. Frumoasă imaginea creată la sfârșitul poeziei: Pornesc cu părul tău în față luminând. Doar luna ar mai putea crea așa tablou.

... rășină vie
sîni de fecioară

muguri de seve
ochi de zenit...

... apă vie
sîni de fecioară

lacrima timpului
strânsă-ntr-o ceașcă

spațiul aleargă
spre răsărituri

fămând de ceruri
de puritate..

Se spune deșănțare, Tavy.

La geamul tău,
un ghiveci și-o floare
cu rană pe tulpină,
floare de dor și lumină
în geamul tău închis
pe jumătate...
Dar, câte nopți!
Cât îi mai zâmbise luna...
Răbdare a avut si acum poate
să moară-ncet, dar n-o lasă
luna, îi soptește târziu: Floare,
floare de vis, zîmbește...
mâine va fi soare.

...pașii tăi sub fereastră
tresăriri de inimi

fericiri de-o clipă

gânduri gonind în tropot
spre viață...

dragostea noastră e ca ploaia aceasta banală
sfârșim în crâmpeie de lumină
ne ascundem tânguitor de repede
unul de celălalt
fără a ne atinge
greșind meridiane asimetrice

umblăm desculți, alunecăm în zigzag
prin coloana vertebrală
a morții

pășesc înaintea secundarului - nălucă
în jurul claviculei simt urmele degetelor tale
ajunsă la jumătate de timp
adun praf din noi să dau formă
unei alte fresce

nu mai am fildeș

poezia de astăzi n-are cuvinte
sunt la capătul spiralei
de aici începe îmbrățișarea

... rășină vie
sîni de fecioară

se-ntorc din drum
ochii curcubeului

se prelinge cerul
înspre asfințit

atât de vii
n-au cum să pară

rășina
e iadul mocnit...

... voi rămâne iluzia unui vis
atunci când toate aceste întâmplări
macerate de dorința împlinirii -
precum sevele din frunzele toamnei -
se vor scurge printre rădăcini...

Mai trist decât ce ai scris tu. Îți fac o dedicație.

Nu prea văd nici o legătură între sfârcul tău erect și credință, dar, mai știi? O fi un concept nou și încă n-a ajuns la mine sau eu la el. Credința, stimată zână a carnalului, este puritatea sufletului și a minții. Geneza credinței se află în mintea vreunui păstor aflat singur în mijlocul naturii și care a stabilit o legătură între arderile sale, inexplicabile, și maiestuozitatea fenomenelor naturale. Mult succes pe calea aleasă. Așa te îndepărtezi de sacru și te apropii cu pași repezi de profan. Poezia e frumoasă. Cu alt titlu, sunt de acord. Cu acesta, nu. Scuze.

Aiurită mai sunt!
... îți las moștenire
atingerile...
din cerul gurii,
îți va scăpa, poate,
un suspin

și atunci, sătul,
te vei topi într-un ecou...

***
...îmi lași moștenire
amintirea atingerii -
ce să-ți las în schimb?...

Nu e o întrebare la care vreau răspuns. Vin mai târziu după notele la temele reușite. Scuze pentru cele cu erori. Sunt tare împrăștiată. De la Moody Blues mi se trage.

Nu sunt comentarii, sunt teme. Bogdan mă ajută să învăț să scriu poezie. Nu am nici o vină dacă altcineva nu mai scrie nimic între timp. Eu îmi fac temele atunci când am inspirație. Vă mulțumesc frumos pentru înțelegere, pentru că voi mai greși, în mod sigur. Acum în acest scop am venit. Noroc că dumneavostră ați scris ceva înainte. Acum nu mai încalc regulamentul.

...doar tu
mai ai puterea
să-mi creezi
iluzia împlinirii...

Când primesc notele?