mariana fulger

So sweet era să zic, dar eu nu folosesc alte limbe la site-ul de limba română, așa că voi spune că e dulce, dulce de tot, ca o turtă cu gem de cireșe... îmi ling degetele. Felicitări din nou. Așa îmi place să te simt. O zi frumoasă.

Am încercat să te văd frumos. Iartă-mă dacă n-am știut să te văd așa cum ai fi vrut, de fapt. Ai scris frumos și am vrut să rămâi un măr, un pom, chiar dacă răzvrătit de prea multele voluptăți oferite celorlalți. Te voi păstra așa în suflet. Iartă-mă.

Femeile și toate celelalte categorii sociale au nevoie de sprijin material și social, nu de cuvinte înșirate în versuri scurte, stimată domnișoară sau doamnă! Eminescu a scris multe poezii inspirate din mizeria materială și socială în care a trăit, și să nu uităm în ce mizerie și-a dus cei mai creativi ani. Și nu doar El a scris. Au mai făcut-o și alții. Transmite urările mele de bine și sănătate vecinei tale, și spune-i că mă rog să fie înțeleasă și iubită, dar să nu se mulțumească cu atât. Copiii, dacă îi are, au nevoie de o viață sigură, de echilibru, de un strop de fericire. Sunt multe alte femei uitate de soartă, revenind, ca să nu mai amintim de ceilalți. Sunt și mulți bărbați, buni, harnici și bine pregătiți profesional, pe care nu se dă doi bani. Poate că eu nu am cum să ajung la cei care pot face ceva pentru cei care au nevoie, dar sunt destui care pot. Și poate că știu și ce înseamnă să nu ai bani decât pentru pâine. Viața nu e un carnaval. E o tragedie în multe acte, pentru prea mulți oameni. Să nu ne jucăm cu cuvintele, doar pentru a ne afla în treabă. Nu poezia aceasta este cauza nefericirii omenirii, dar dacă tot vrem să facem ceva, atunci să încercăm să facem ce trebuie. Poezia e bine scrisă și transmite un mesaj, văzut prin ochii unui bărbat, un ziarist, mai degrabă. Văzută cu ochii mei de om trecut prin greutăți, nu e doar un mesaj și o poezie - e un posibil mijloc. Rămân la părerea că nu revistele aduc fericirea omului obșnuit, cu voie sau nu, să ducă pe umeri greutățile vieții. Sunt convinsă că nu va avea nici timp și nici nu-și va irosi puțini-i bani pe reviste. Eu nu-i risipesc. Cu 5 lei vechi îmi iau o pâine și mănânc două zile. La ce mi-ar folosi revista? Să văd tristeți. Altele? Nu văd tot timpul tristeți? Să văd cum se mai îmbracă și cum mai petrec cei cu bani? Să le fie de bine. Prefer o revistă de știință, citită pe Internet. E mult mai interesantă. Toate cele bune. Rog, din nou, iertare pentru eventualele probleme cauzate de comentariile prea lungi, dar cred că a devenit deja o obișnuință.

Nu revistele pentru femei vor schimba această realitate extrem de dură, care nu este în nici un caz și unică. Nici bărbații n-o duc mai bine, oricât sunt ei de bărbați, ca să nu mai vorbim de alte categorii de populație: pensionarii, tinerii care vor să întemeieze o familie, cei care au deja o familie, studenții, elevii, copiii, în general, care nu prea mai au noțiunea de bucurie - nu mă refer la cei din familiile înstărite, care, de fapt, nici ei nu prea mai știu ce e bucuria, sufocată de prea mult din orice. Dacă vrei să faci ceva pentru oameni, scrie în publicațiile citite de toată lumea, fă emisiuni televizate, mergi la Parlament și expune situația, mergi la președinte, mergi la forurile europene, fă chetă și sprijină familiile care n-au nici bani de pâine. Câte altele se mai pot face! A scrie o poezie este o încercare lirică. A face, într-adevăr, ceva pentru cele despre care ai scris este cu totul altceva. Revistele sunt pentru cei cu bani, la urma urmei. Când abia ai un ban să-ți iei o pâine, nu prea-ți mai pasă de reviste, pentru că degeaba ți-ar păsa. Nu revistele rezolvă problemele. Luarea de poziție și acțiunea concertată în acest sens. Se poate însă? Asta am întrebat la sfârșitul poeziei pentru care tu mi-ai dat notă de trecere.

Am senzația că am ieșit de la un vernisaj cu tablouri din natură, o natură vie, carnală, un iz de viață la țară, cu o curte, o casă, un măr în floare și o femeie, măritată, o femeie-măr care știe că e nemaipomenit de atrăgătoare și se lasă subjugată de patimile celor cu care intră firesc în contact. Mărul își jertfește florile, mătura se lasă purtată de braț peste caldarâmul curții, bărbatul profită din plin de aceste frumuseți, și în fundal cântecul, nelipsit dintr-un asemenea cadru - voioșia sufletului care știe că este creat pentru a se dărui. În final, plictisită de atâta dăruire, femeia-măr hotărăște să păstreze o anumită distanță între ea și cei care i-au gustat plăcerile, alegând să fie doar mărul, fără flori. Și toate acestea în regatul poeziei. Viziune de pictor toropit de poezie.

…chinuite de corvoada zilei,
femeile se opresc să-și tragă sufletul
în stația de tramvai.

pe un drum nefiresc, câini de culori incerte
le adulmecă sacoșele.

cu priviri amputate cerșesc îndurare,
milă și o fărâmă de înțelegere,
bietele femei.

nemângâiate, uitate, lăsate în paragină
ca niște clădiri după ultimul cutremur,
își amintesc cândva de prima întâlnire:
era primăvară și li se spunea flori.

anesteziate de atâta amar de lipsuri,
acum până și dorul de lumină
li s-a zbârcit pe piele.

cine să le-audă?
cine le mai poate înțelege arderea?

din instinct de deghizare,
unele se umplu de culori stridente,
sperând să mai amăgească fluturii.

cu spaima zilei de mâine,
aleargă haotic după primul tren, iar
când acesta pleacă, rămân uitate pe peron -
grijile le-au mutat deja somnul într-o gară

una, mai norocoasă, spune uneori
că seara îi place să asculte muzică -
până când se întoarce bărbatul de la curve

mai este vorba despre stil?

e nevoie de o nouă revistă pentru femei?...

vine o vreme
când te îmbraci în fantezii
și-atunci, pradă sau prădător,
îți întinzi buzele arse de patimi
și sorbi din lacrima fericirii,
atâta cât se poate adăposti
pe canaturile unei clipe.

focul -
vâlvătăi în trupuri de măr -
arde fără conversații inutile

dar
nu-ți scoate cămașa:
degetele tale mă mistuie deja;
viciu imperfect al dăruirii,
te colorezi în verde și strigi
precum magnoliile primăvara:
iubire!

înfruptă-te cât vrei din poftele mele
în plăcuta-ți neputință carnală -
nu mă atinge însă…

nu mai sunt zvon de primăvară

cerșesc mângâieri ca un câine
și mă amăgesc sperând că cineva
va mai găsi-ntr-o zi fărâme de iubire
pentru mine

de aceea, te rog frumos, nu mă atinge,
mă dori.

Variantă finală. Ai scris foarte frumos. Felicitări.

Frumoasă viziune de brăileancă. Bună dimineața, trestie felină! Soarele scrie pe valuri oglinzi care amplifică și transformă la nesfârșit senzația de lumină. Știu cât de frumos se vede asta pe Dunăre, dar parcă și mai frumos se vede pe mare, când în toate aceste oglinzi plonjează pescărușii. E magnific.

Cite te-a durut? Cine te-a pustiit? Pune, te rog, sedila la s de la șenilă, ca să nu se înțeleagă că-ți faci dreptate cu senila. Sensibil, îngrozitor de sensibil. Când ai inspirație, mai cizeleaz-o puțin ca exprimare și pune toate diacriticele. Va ieși din atelier. O zi frumoasă.

Voi spune doar că ai scris frumos și sensibil, dar mă voi retrage înainte să simt răceala pietrelor așternute peste sufletul tu știi cui. Interesantă trecerea de la feminin la masculin - o continuare a ei în el, care mai are șansa să simtă neputințele trupului acaparat de poala morții. Să-i fie sufletul împăcat și trupul cât mai puțin apăsat de pietre și hărțuit de viermi. Deja am luat-o razna. Noapte bună.

Aceasta este o ofensă. Nu mă amestec. Să te judece cele care se consideră femei. Eu, nu. Probabil e pentru cei care ți-au cerut un stil dur. S-o citească fericiți! Te mai caut și mâine. Totuși, cine cerșesc îndurare, milă și o fărâmă de înțelegere? Mi se par cam încurcate ițele acolo. Probabil că ar trebui să te laud, dar nu pot. Mi se pare nedrept. O zi frumoasă. Pa.

Înger
cu aripile îmbrățișând genunchii
și cu fruntea pe rotule așezat
ca un fetus ieșit din rărunchii
unei dureri ce abia l-anjunghiat

picură pe vânt otravă de cuvinte -
adaugându-le apoi un ritm de vals-
în micimea răului își are sorginte
și strălucește, dar e-atât de fals.

șoptesc izvoarele a clarul lunii -
în miez de beznă, când ard nebunii...

cu aripile îmbrățișând genunchii
și cu fruntea pe rotule așezat
stă ingerul ieșit din rărunchii
unei dureri ce abia l-anjunghiat.

O altă încercare modestă de a exprima în simțire proprie poezia ta. Ai scris bine. Felicitări.

învinsă de plăcerea de a te iubi,
inimă învăluită ermetic în unde,
sufletul meu fără trup ascunde
mimeticu-i chip în șoapte târzii.

(până aici e bine)

ești molipsit de tot ce e firesc
și-n tine ard văpăi de dorință -
ca un adânc de deșert arăbesc
inundat de petrol, ca o pocăință!

(nu prea e bine, nu?)

leopard cu ochi de foc nesomnul
adulmecă prada la lumina lunii
… povesteau, demult, străbunii
de un dor anume, numai unul -

(mi se pare bine)

te-aștept în asfințit pe țărmul mării
sub pulberea de stele, eterică năframă
peste un chip de piatră, melc de-aramă,
rănind prelung cu trupu-i somnul zării

(binișor)

visez să-mi spui ardentele-ți cuvinte
de dor, de patimi, de cânt de viori
trupuri fremătânde arzând de fiori
le mai știi pe toate? le mai tii minte?

(e loc și de mai bine, dar e bine, totuși)

iubindu-te atât, nu te împing spre moarte,
și nici spre viață n-aș vrea să te-mping -
e bine-așa cum ești, de ce să vreau să sting
flacăra ce-ți dă o lumină atât de aparte?...

(asta e bestială!)

poimâine e joi;
în mod obligatoriu, și pentru noi,
vineri va începe o nouă zi...

(iar asta e de râs!) Poezia, așa cum am scris-o acum, merge și fără aceste versuri. Eeh?

învinsă de plăcerea de-a te iubi,
inimă învăluită ermetic în unde,
sufletul meu fără trup ascunde
mimeticu-i chip în șoapte târzii

molipsit ești de tot ce e firesc
și-n tine ard văpăi de dorință -
ca un adânc de deșert arăbesc
inundat de suspine – pocăință!

leopard cu ochi de foc nesomnul
adulmecă prada la lumina lunii
… povesteau, demult, străbunii
de un dor anume numai unul -

aștept în asfințit pe țărmul mării
sub pulberea de stele prinsă-n palmă
sunt într-o scoică, pescăruș de-aramă,
rănind prelung cu cântu-i trupul sării

aștept să-mi spui cuvintele de dor
ropote de vorbe, ninsori de tăceri
trupuri de speranțe arse de plăceri
raze de suflet pictate de însuși Amor.

iubindu-te, nu vreau să te împing spre moarte,
însă nici spre viață nu am cum să te-mping -
înțeleg prea târziu, poate, că degeaba strig
tu ești o parte-a visului, eu cealaltă parte...

în mod obligatoriu, și pentru noi,
mâine va începe o nouă zi...

Acum e mai bine, profesore?

copleșit de plăcerea de-a iubi
inima ta învăluită-n unde
sufletul meu fără trup ascunde
mimeticu-i chip în șoapte târzii

molipsită de tot ce e firesc
în mine văpăi ard de dorință
ca un adânc de deșert arăbesc
inundat de lacrimi – suferință.

leopard cu ochi de foc nesomnul
adulmecă prada la lumina lunii
… povesteau, demult, străbunii
despre un dor anume, numai unul -

te-aștept în asfințit pe țărmul mării
sub pulberea de stele prinsă-n năframă
voi fi-ntr-o scoică, pescărușul de-aramă,
rănind prelung, cu cântu-i, trupul înserării…

atunci îmi vei aminti cuvintele de dor
lacrimi de ploi, seninuri cu suflete de îngeri
trupuri de speranțe cu urme de înfrângeri
raze de lună răsucite, la zenit, după un nor.

iubindu-te, nu te împing spre moarte,
dar nici spre viață nu pot să te-mping -
înțeleg, poate prea târziu, că degeaba strig
tu ești o parte-a visului, eu cealaltă parte...

în mod obligatoriu,
mâine începe o nouă zi.

Tot mai e de lucru. Mai încerc. Bună Dimineața.

Sper să nu fie iar probleme. Mesajul anterior a fost trimis din nou la două persoane. Gelu Bogdan Marin și Camelia Tripon. E ceva cu programul care face automat aceste trimiteri.

învinsă de plăcerea de-a iubi
inima ta învăluită-n unde
sufletul meu fără trup ascunde
mimeticu-i chip în șoapte târzii

molipsită de tot ce e firesc
în mine văpăi ard de dorință
ca un adânc de deșert arăbesc
inundat de lacrimi – suferință

leopard cu ochi de foc nesomnul
adulmecă prada la lumina lunii
… povesteau, demult, străbunii
despre un dor anume numai unul -

te-aștept la asfințit pe țărmul mării
sub pulberea de stele strânsă-n palmă
voi fi-ntr-o scoică, pescăruș de-aramă,
rănind prelung trupul înserării…

atunci îmi vei spune cuvinte de dor
ropote de vorbe cu suflete de îngeri
trupuri de speranțe cu iz de înfrângeri
raze de lună împletite după un nor.

iubindu-te, nu te împing spre moarte,
dar nici spre viață nu pot să te-mping
înțeleg, prea târziu, că degeaba strig
tu ești o parte-a visului, eu cealaltă parte

în mod obligatoriu,
mâine începe o nouă zi...

M-am străduit, profesore, cât am putut mai bine pentru această oră, mâine poate va fi mai bine. M-ai pus la o încercare într-adevăr grea. Ai scris frumos și mult... O seară plăcută.

Cred că știu ce s-a întâmplat, cel puțin ieri cu contul tău. După fiecare răspuns al meu la un comentariu la \"Timp\", mi se comunica \"Trimit mesajul la Mariana Tănase. Trimit mesajul la Mariana Fulger\". Probabil că a fost o eroare de expediere automată a mesajelor, pe care au încercat să o remedieze. Revin, deci, cu poezia, în altă formă, bineînțeles:

Când ochii-ți verzi, de baltă, mă inundă
Lotcă m-aștern pe valul ce mă poartă
spre necuprins de timp, ca pe-o secundă,

nu mai știu dacă e vis sau soartă

dar bat puternic să mi se deschidă
aceeași poartă.

E frumos ce ai scris. Baftă.

Cu spatele la cei care stau cu spatele la mine, dar tot văd câte greșeli stupide de scriere fac, te rog frumos să-mi ierți bâlbâiala degetelor din titlul comentariului anterior. Dar, mai bine, plec.O pornesc prin noapte hăituită de câini,în fanfară de ham-ham-uri. Plec.

Te-a prins și pe tine neputința? Într-un timp, căutam uși, dar nu mai exista noțiunea de ușă. Peste tot erau ferestre, cu mușcate, cu chipuri care aș fi dorit să-mi dea măcar un semn de viață, dar era o părere. Timpul rămăsese captiv între două uși, și ca să se răzbune, le anulase pe toate. De aici neputința de a mai găsi drumul spre inima celui pe care îl iubeam până la demitizarea propriului suflet. Viziunea ta e de-a dreptul macabră, aș putea spune, dar scrisă frumos. Mâine sper să te găsesc între patru speranțe. Viața e un drum cu sens unic - moartea -, dar până acolo ni se mai permite să greșim sensul. Uite cine te încurajează! O zi bună.