Dacă adorm atunci să aprind un loc

primăverile sunt bulangii, dragule, mai întâi ajung la pubertate, abia după aia se nasc. prin camera mea s-a improvizat haosul. oglinzile se strâmbă, iar crăpăturile tâșnesc fulgere de fiecare dată când trag draperiile. afară e lumină albă. uneori închid ochii, pupilele nu au curajul să o manevreze. cerul mă orbește periodic. păsările cad rând pe rând cristalizate și se sparg de trotuare, obișnuiam cândva să caut puritatea, aș fi desenat pe oglindă, dar mâinile îmi sunt făcute din frunze, (abia de pot să ridic ceva), le trec pe post de eu al atingerii, presimt că o să fiu un cimitir de iubire. rădăcinile cu telecomandă s-au înfipt în camera vecinului de jos care fumează non stop. îmi împreun degetele verzi, strig copacule! îmi mai ruginește câte un cerc, mai bine tăceam. văd vene ieșind din orbita frunzelor, sângele curge liber. mă întind încet în baltă, mimez o atingere pe umeri. sunt un copac roșu crescut orizontal, mă condamn la curățat de covoare.