Jurnal
Pe Vaser
haibun
2 min lectură·
Mediu
Când am timp, răsfoiesc albume vechi. Azi, am revăzut o poză și m-au năpădit amintirile…
Terminasem clasa a opta și nu prea aveam ce face în vacanță. Într-o zi, mama îmi propune să o însoțesc la Făina, pe Valea Vaserului. Se înțelesese cu câteva prietene să meargă la cules de zmeură. Am fost de acord, cu o condiție: să nu-mi fixeze o normă.
mijloc de august –
mocănița pufăie
urcând printre munți
Linia ferată trece foarte aproape de râu. Vaserul este când leneș, când se prăvălește peste bolovani. Dar mocănița merge încet. Cred că, dacă aș alerga pe lângă ea, aș ajunge mai repede la Făina. Dar, poate mă înșel.
Pădurea de brad foșnește. Începe să picure. Cum o sa culegem zmeură? Pe ploaie? Asta nu mă distrează.
Ajungem în ultima haltă. Un canton mic. Și două cabane din lemn pentru cei care lucrează la exploatarea lemnului. În timp ce mâncăm, se arată soarele.
Un strigăt. Un copil neastâmpărat aleargă spre noi: „Am văzut un șarpe!” „Sunt vipere pe aici”, ne spune cantonierul. Ne interesăm de urși. „Ursul nu vine, că are destulă mâncare. Să faceți gălăgie, dacă vreți să-l țineți departe!”
Urcăm panta însorită. Până nu mă satur, nu pun nici un bob în găletușă. Apoi, culeg cu spor. Dar, din când în când, privesc pădurea de brad de pe muntele din față și nuanțele calde în care se desfată pomii de lângă linia ferată îngustă.
Lăsăm găleata cu zmeură în grija cantonierului și, la îndemnul acestuia, mergem să vedem biserica. Acolo, în inima munților, lângă granița cu Ucraina, muncitorii forestieri, au vrut să aibă un loc în care să pună o lumânare, să se roage, să se reculeagă în momentele de singurătate. Bisericuța e închisă. Trecem pe lângă ea și urcăm.
dintre tufe verzi
privesc ochișori negri:
afine coapte
Sunt atât de bucuroasă încât am uitat că nu voiam să muncesc. Adun cu spor și afine, dar și flori. Alerg și vorbesc mult. Mama îmi face semn că nu e frumos. Dar nu prea țin seamă de sfatul ei. Sunt în sălbăticie.
N-am observat când s-a înnorat. Ceasul arată ora 5. Trebuie să coborâm. Mocănița pleacă la 6. Cu sau fără noi.
La vale, trenulețul, cu un vagon de persoane și cinci platforme cu lemne, se grăbește. Soarele apune înainte de 8. Obosiți, dar mulțumiți, nu privim pe ferestre.
drum șerpuit –
peste pantele abrupte
coboară seara
044.000
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Maria Tirenescu
- Tip
- Jurnal
- Cuvinte
- 399
- Citire
- 2 min
- Actualizat
Cum sa citezi
Maria Tirenescu. “Pe Vaser.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/maria-tirenescu/jurnal/1802737/pe-vaserComentarii (4)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
Ai dreptate Doruleț. Sâmbătă, după-amiază, am ascultat o emisiune despre actuala Vale a Vaserului. Mocănița nu mai merge de la inundațiile din iulie 2008. Și nu e doar o amintire dragă celor care au trăit sau doar au vizitat zona, ci un mod de trai al multor oameni din Maramureș. Știi că țapinarii își câștigă banii exploatând lemnul de pe Vaser, de pe Valea Vișeului...
Un lucru e cert: nu amintirile noastre suferă, ci mulți locuitori ai acestei țări. Nu atât turiștii, cât localnicii. E drept că sunt mulți turiști, în special străini, care sunt atrași de frumusețile acelei zone, sunt mulți dintre cei plecați din Vișeu care le-au povestit noilor lor concetățeni europeni cât de frumos era în copilăria lor și acum vin să revadă locurile pe care le știau. Ai văzut câți turiști sau rămas blocați din cauza acelor ape care au spălat terasamentul și mocănița nu mai poate să treacă de prima stație? (Sâmbătă, am auzit că sunt interese ale unora care vor să elimine această cale de transport a lemnelor.) Dar la fructele de pădure nu se gândesc. La Făina erau bazine în care se creșteau pești care erau apoi lasați în Vaser. Pe Valea Vaserului mergeam uneori cu părinții și cadrele didactice din raionul Vișeu de Ziua Învățătorului.(O sărbătoare mutată de colo-colo.)Erau niște locuri foarte frumoase, liniștea era spartă de cântecul păsărilor și de strigătele copiilor care aveau loc să alerge, să culeagă flori și să vadă animale pe care la oraș nu le puteau vedea.
Japonezii au creat această specie literară pentru că erau sentimentali. (Și poate sunt.) O combinație de proză și poezie, un mod de a povesti ceea ce pot să vadă într-o călătorie, adevărată sau imaginară.
Aștept să citesc și haibunuri scrise de tine!
Mulțumesc pentru completare!
Cu prietenie, Maria
Un lucru e cert: nu amintirile noastre suferă, ci mulți locuitori ai acestei țări. Nu atât turiștii, cât localnicii. E drept că sunt mulți turiști, în special străini, care sunt atrași de frumusețile acelei zone, sunt mulți dintre cei plecați din Vișeu care le-au povestit noilor lor concetățeni europeni cât de frumos era în copilăria lor și acum vin să revadă locurile pe care le știau. Ai văzut câți turiști sau rămas blocați din cauza acelor ape care au spălat terasamentul și mocănița nu mai poate să treacă de prima stație? (Sâmbătă, am auzit că sunt interese ale unora care vor să elimine această cale de transport a lemnelor.) Dar la fructele de pădure nu se gândesc. La Făina erau bazine în care se creșteau pești care erau apoi lasați în Vaser. Pe Valea Vaserului mergeam uneori cu părinții și cadrele didactice din raionul Vișeu de Ziua Învățătorului.(O sărbătoare mutată de colo-colo.)Erau niște locuri foarte frumoase, liniștea era spartă de cântecul păsărilor și de strigătele copiilor care aveau loc să alerge, să culeagă flori și să vadă animale pe care la oraș nu le puteau vedea.
Japonezii au creat această specie literară pentru că erau sentimentali. (Și poate sunt.) O combinație de proză și poezie, un mod de a povesti ceea ce pot să vadă într-o călătorie, adevărată sau imaginară.
Aștept să citesc și haibunuri scrise de tine!
Mulțumesc pentru completare!
Cu prietenie, Maria
0
Maria, cred că sunt un norocos, am mers anul ăsta în iulie cu mocănița de la Vișeul de Sus până la Făina. Probabil una din ultimele curse, peste câteva zile au venit inundațiile. Erau vreo cinci vagoane pline cu turiști. Drumul este cel pe care îl descrii tu. De altfel l-am descris într-un text postat pe agonia
http://agonia.ro/index.php/personals/1796204/Un_concediu_epigramatic
Dacă îl citești vei constata că e tot un fel de haibun. Dar cu epigrame. :)
http://agonia.ro/index.php/personals/1796204/Un_concediu_epigramatic
Dacă îl citești vei constata că e tot un fel de haibun. Dar cu epigrame. :)
0
Voi căuta să citesc textul tău. Mă bucur foarte mult că am găsit pe cineva care să confirme faptul că avem destule locuri în țară care să îi inspire pe poeți și cântăreți. Dar și pe cei care încearcă, așa cum facem noi, să prezentăm cu mijloace modeste, aceste locuri minunate.
Cu prietenie, Maria
Cu prietenie, Maria
0

Un text despre amintirile ce vin să ne tulbure apatia zilelor aruncându-ne în mijlocul celor dragi, în locurile nicicând uitate unde s-au născut primele cascade de râs, primele tristeți, primele versuri. O povestire plină de prospețimea unei zile de vară.
dintre cuvinte
privesc ochii aurii;
dusă e vara
Doruleț