Maria Prochipiuc

Cine are fată mare,
Mare supărare are,
Să tot caute cravate
Foarte lungi și foarte late
Numai din străinătate!
Ar fi bine să fi prins și eu ceva din învățămintele celor ce scriu epigramă, încerc acum diverse variante, ce citesc aici nu înțeleg e o epigramă cu mai multe strofe? Îi auzeam pe epigramisti că se lăudau că ei spun totul în patru randuri pe când alții nu reușesc în sute de pagini, în curînd voi deveni din admiratoare a epigramiștilor poate o lucrătoare a acestei forme de exprimare. Din punctul meu de aici apreciez scrierea aceasta mai ales pentru veselia pe care ti-o insuflă, în rest după cum ar spune dl. Diviza : poanta unde e?

obosit de alb
mă odihnesc privind spre
două măceșe

* mă odihnesc privind cum
cerbii împing cerul
spre albastru

în zorii zilei
cântecul cocoșului -
tresară frunza

* cântecul cocoșului
sperie noaptea-
foșnetul stelelor

păianjen țesând –
după atâta ploaie
însfârșit soare!

* după atâta ploaie
tăcerea mea
ca o umbră caldă

aprinde focul!
tâmplele bunicului
uită, sunt ninse

* aprinde focul!
frunze amorțite
se zvârcolesc în noi

Uite luată de vers și mai ales de cuvânt am uitat tocmai pentru ce am venit aici am uitat că este sărbătoare,oare? dar oare chiar am uitat sau viteza cu care vreau să prind totul m-a făcut să nu mai strig în gura mare : La mulți ani Dana Ștefan! ... La mulți ani Dana Ștefan spun și eu aici cu Daniela!

astăzi
nu știu vorbi
ca un adult

astăzi și-au întredeschis spre mine
culorile
cuvântul
așezat la marginea vânturilor

în mine copilul
s-a mânjit pe deget
cu titluri de poeme
nuanțe care abia s-au născut

copilul din tine mângâie cu degete poeme
nuanțe rătăcite în curcubeu
așezat în centrul orizontului
maturul din mine
îți mângîie cuvintele așezate
sărbătoare
în balanța timpului

începator
de albastru
învăț să merg
pe dunga ochiului
un echilibru fragil

pe dunga ochiului tău
îmi caut loc
de spovedanie
uneori albastru frânge roșu așezat
în locul inimii
învăț să merg spre voi
spre
lumină

astăzi
cuvântul de culoare
mângâie
a mamă

a mamă
e cuvântul ce mângâie
copil e culoarea ce desenează
a curcubeu
ești tu
cea ce m-ai făcut să mă preling părintre silabe
să ne luam de mână
să sărbătorim împreună culoarea
dar mai ales
cuvântul

Am citit mai întâi imaginea, credeam că toate cuvintele sunt așezate acolo: și mă gândeam, încercam să descifrez… curcubeu de culori așezat în albastru de vorneț, figuri de negru prelins în verdele frunzelor ce au uitat de balanța timpului și toate prinse în vârtejul cutremurător al timpului.

Pentru îmbinarea imaginii cu textul și invers, pentru culoarea versului așezat parcă pe note muzicale, pentru toate…am venit și eu aici cu darul meu de suflet si de apreciere

Pe undeva, de undeva, cântările par cântăriri de balanță suplă, iar balanțele zbor măsurat prin arpegii. – De undeva și de pretutindeni gândurile își caută cuvintele spuse undeva spre nemărginirea sufletului, măsurăm notele pe sonatele unei toamne de început așezat în balanță…

Are ochii desenați de „creionul de argint” și, cu „visul pliat în două”, își unduiește fiecare gând cu septembrie, „distinsa doamnă în roz” plutitoare-ocrotitoare deasupra parcului, în fiecare an, grijind la zbenguiala unui motan drapat în negru cu talente de liliac de balcon, zis Frac. - visul se pliază pe conturul ochilor, migdalând culoarea, plutind ocrotitoare peste zbenguiala frunzelor în jocul lor de-a culorile… doar clipele se lungesc mângâiate de mâinile care pudrează în culoare și exersează cu admirație nopți înstelate în șopata cromată a lui van gogh…și prietenii își îndraptă pașii sufletului desenând „buline cu țâmburuși”… ce poate face un om plin de culoare, un om care își așterne la picioare anotimpurile… mă întreb și cred că răspunsul nu-l putem găsi decât semnat, cu auriu, „Leonardo Da Vinci”, în fața căruia își spune rugăciunea de seară – Dana Ștefan

Dar, până seara, încă de dimineață, astăzi e ziua ei, poate singura în care s-a inventat „universul în formule superlative”, egal cu el însuși în fiecare punct, în fiecare linie. La mulți ani, Dana!

Pentru frumusețea textului construit armonios, pentru îmbinarea și sintetizarea auriului din cuvintele Danei și apoi așezate aureolat sun forma eseului...
Dacă nu o iau ca dedicație și asta și vreau să fac, indiferent daca este sau nu dedicat un text, daca e la personale sau nu , oriunde se află, eu caut mai întâi mesajul, apoi forma, și în final vezi că toate se îmbina ca într-un tot unitar și nu te poți abține să nu te bucuri și cum te poți bucura altfel decât așa…*

Cred că nu e prea târziu știți voi ca abia acum m-am adunat de pe drumuri... și internetul ăsta e o minune când te afli departe de el...

La multi ani si de la mine! Stiu că imi vei spune că niciodată nu e prea târziu. Știi tu foarte bine suflete de ce și cum drumurile noastre nu s-au putut întretăia, așa se întâmplă când vrei să face ceva mai mult decât crezi că poți face...
În albastrul zvâcnit al tâmplelor
Arunc o privire în sufletu-ți plin de cuvinte, haina mi se umple de lumina cântecului, zadarnic încerc să fiu eu ...și totuși plâng, plâng de bucurie, de bucuria culorii din și pentru tine, din frumusețea râsului ce îți luminează chipul...
Tu omule, împodobit cu virtutea nuanțelor, doar cu tine și pentru tine, toamna capătă mirosul sânilor tăi
Cerul se îmbracă în culoarea ochilor
Și noi
Da noi
Ne asemănăm frumusetii edenice
Chipul naturii aglindit în icoana sufletului numit Dana

se așezase argintul pe tocurile ușilor
iar tinda se lăsa greoaie pe umerii goi ai pământului
din doi în doi îmbătrâneau mieii
și pe la colțuri se scurgea neauzit scâncetul
vreunei petale triste că nu-și mai amintea
cum să rostească ușor ‘mama’
palmei unei flori ce o făcuse mare

...doar scâncetul prelung al timpului mă face ca o clipă să trag cu ochiul către noile tale poeme, și așa cum mi-ai mărturisit pe un alt drum, mai întortocheat sau poate mult mai simplu. Te găsesc altfel? încă nu știu rămîne să mai vedem sunt prea plină de tine ca să pot acum discerne, las doar semnul meu că te-am citit…

După furtună –
sperietoarea-și uscă
zdrențele ude

*după furtună
însetat și flămând
cerul zâmbește

Soare apunând –
din brațele bunicii
torsul pisicii

* Soare apunând
cerșetor al zilei
merge la culcare

O zi ploioasă –
în pânza de păianjen
se zbat picurii

* O zi ploioasă
pe-o frunză uscată
prinde rădăcini

Greier țârâind -
de sub firul de iarbă
sunet de adânc

* de sub firul de iarbă
se naște un cântec
orologiu de noapte

La primul fulger
liniștea ce vestește
concertul ploii

* concertul ploii
sfimfonia norilor
în fa major

P.S. A fost odata... când se mai întâmplau și din astea

Hai să facem o scurtă plimbare
prin lumea aceasta
în care copacii s-au ascuns de noi
și ne așteaptă răbdători
la intersecții.
Ne-au lăsat câte un rând de frunze
în drum,
pentru căptușit deșerturi.- o invitație de gânduri cu gânduri, ce înseamnă lumea aceasta oare? Văd că în toate poeziile tale te referi la lumea din noi și cea de lângă noi.Fiind gânduri și la personale ar fi trebuit să trec fără să-ți ating sensurile, dar ceva mă face să mă opresc- simplitatea cuvântului din care eu trebuie să construiesc, să construiesc imagini, dar mai ales să simt dincolo de cuvinte, cred că ăsta e roul cititorului din mine.

Am să dau mai jos niște versuri care par poate mult prea simple, dar eu când le-am citit mi-au spus multe.. așa în ascuns. Sunt ale unei poete care a debutat in 1970:

Ochii mei
Priveau stelele...

Buzele tale
Sărutau marea...

Amândoi
Căutam lumina...

S-a făcut târziu în suflet,
îl strâng cu mâna de pe drum
mă gândesc că poate s-o fi prins ceva în el,
în timp ce noi mergeam din om în om,
întrebându-i ce mai fac cu viața. – da uite că m-am întors să las și aici un comentariu, am citit ieri și mi-a plăcut ce ai scris aici, frumos și nu-mi pare rău că m-am întors AZI, fiindcă tocmai ce scrii tu aici e o definiție pe care ar trebui să mi-o însușesc, să-mi strâng sufletul de pe drumuri... vin lupii...fiindcă a nins așa de frumos, încât pașii par a spune că… am tecut și eu pe aici, imaginea cu pașii e ceea ce mă reprezintă. Voi reveni!

După titlu și după epigramă m-am gândit că și ...automat am mers la profil , dar m-am înșelat. Am vrut să las un semn al citirii mele si un altul al aprecieri mele, e buna epigrama tare de tot, aștept de multe ori aprecierea celor de o măsură cu tine, cine știe....

Ce frumos vorbesc oamenii
în ziua asta atât de obișnuită...
Atât de viu, de concret,
de dureros de uman
încât vibrează aerul
prin lume.
S-au așezat în cerc
și fac glume cu viața,
i-au oferit singurul scaun
rămas liber
și râd de stângăcia
cu care se întâmplă
printre ei.- ce simplu, ce concret așezi cuvintele să se exprime și uneori dureros de uman, ele vibrează în noi, formând în jur cercuri, unde noi din când în când ne mai jucăm cu viața. Și locul acela liber e acum ocupat de versul tău care m-a făcut să văd realitatea de lângă mine într-un mod cu totul altul, nu agresiv, ci spus cu blândețe…

De multe ori poetul se definește prin opțiune, prin regăsirea propriei identități, asta încerci aici, îndemni cititorul la căutarea identității. Poezia e un strigăt șoptit, eu îl aud și te cred pe cuvânt.

E bine când o inițiativă deja se conturează în ceva concret, desigur că la fiecare proiect mai sunt multe de adăugat, dar cel mai important lucru e să-l vezi demarat acest proiect, desigur că pe parcurs vor apărea și alte facilități, ce punctez eu de aici:
- traducerea unor lucrări și facilitarea criticilor și recenziilor referitoare la volumele deja tipărite;
- distribuirea acestora printr-o librărie virtuală coordonată exclusiv de www.agonia.ro în limitele regulamentului site-ului și a legii dreptului de autor.
Ce e foarte interesant e că : Proiectul își mai propune și colaborarea cu departamentul „presă” al www.agonia.ro, precum și cu proiectele în curs aferente aceluiași obiectiv.
Sunt multe lucruri care se mai pot adăuga, mă voi gândi și eu, pe parcurs poate îmi mai vin idei. Salut inițiativa și desigur că acest lucru trebuie marcat!

Sub pleoapa serii îmi adun cuvântul
Să am cu cine înnădi taifas
Când, pârjolit, mă freamătă pământul
Să nu mă lase-a ști cât a rămas.- Frumoase gânduri la margine de timp, e momentul în care toate cercurile concentrice se adună așa ca într-un joc și formează unul, unul singur, iar pe el sunt aninate secundele, începe numărătoarea, unii ar zice invers, eu aș spune spre nemurire…

Din ușă-n ușă bat, printre destine,
Să-mi fac un drum, o Carte a citi...
Pe partea asta, știu!... Acolo, cine-i
Străluminând a margine de zi?...- revăd drumul unei vieții, mereu în căutare, mereu spre altceva, mereu nemulțumit de ce găsește, e căutarea poetului, a destinului său, care unori nu este înțeles de cel ce se află dincolo de ușă, și totuși poetul pornește din nou, spre alte ușii, descoperind alte destine prin împlinirea propriului destin.

Complice-mi sunt, cât mă îndeamnă șoapta
Descătușată, darnic, dintre foi.
Spre stânga m-oglindesc -mă văd din dreapta-
Și nu-nțeleg de când ajuns-am: Noi!- poate cel mai frumos vers pe care mi l-aș însuși ar fi : Și nu-nțeleg de când ajuns-am: Noi! Și de aici doar acest NOI, care exprimă totul, cum putem fi noi decât privindu-te tu în oglinda vieții și prin ea să nu te vezi singur, poetul niciodată nu e singur, e unori doar lipsit de șoapte și așteaptă alteori ca silabele să formeze cuvinte, ca apoi să le poată dărui celor care își aștern sufletul spre încântare la picioarele poeziei.

A mai rămas un timp, o lume, o cernere de silabe, preum secundele cântate în versuri!

Destrăbălare mare printre stînci,
Pe jos, călare…și apoi pe brînci,
Agonici printre brazi și prin ciuperci,
Își adunau înscrisuri-mînătărci.

Desigur că prima strofă o pot considera o introducere la ceea ce urmează, și totuși fără alte considerente fantasmagorice, pare doar o constatare, o stare a lucrurilor și poate fi desprinsă ușor de aici și așezată în fața oricărei satire, indiferent ce titlu ar purta…

Și totuși în strofa a doua revii la personajul care se poate crede că te-a inspirat să scrii cele ce urmează, dar nu e așa, rimele se împerechează sau nu unele cu altele, nu am timp eu acum de așa ceva să văd care… cu care, ci doar observ un ritm ca cel de la batalioanele… treceți batalioane Carpații… în fruntea căruia locotenetul își administrază brațul de fier peste toți soldații de crezi că e general (cumva în rezervă?)

Deja din strofa a treia nu mai pot urmări ce se întâmplă cu personajul principal, e parcă o deturnare spre alte lumi cumva fantastice, dar aduse mult în realitatea apropiată, mă gândesc ce și pe cine are de aivizat… cumva vreun căprior de prin pădurile Cosminului? Merg mai departe, poate reușesc să aflu…

In strofa a patra văd că sari orice regulă de scriere te duci deja spre încheiere… păi se vede că pășunile sunt bune, laptele e gras și pe Mioara săracă am întâlnit-o la un popas, mai dilua țuica fraților să nu li se urce nivelul, știia ea de ce, își mișca grăsimea de pe un șold pe altuuuul …

Sar peste strofa a cinciea, nu mi se pare interesantă și ajung în șase, adică cam pe la șase sute de metri, frig mare, luminița era prea mică să mai poată aprinde scânteia iubirii, să poată și ceilalți să se încălzească la umbra ei…

Ei și uite așa mă opresc aici la mijlocul povești, fiindcă am început să agonizez de la atâtea minșiuni scrise dispri niști bravi munteni, care și-au făcut nunta în vârf di munti, după care mirili a furat nireasa și s-au piedut cu totul în valurile virtualului... și totuși eu credeam că sunt reali, sau cini știe cred că am încurcat personajele, fiindcă în timp ci citeam mă uitam la filmul acela dat acum în reluare…așa parcă îi zice Clona…

NOTA: Toate puse una peste alta, nu că este vorba de grupul celor sapte zile, dar pentru frumoasa scriere a unui vers ritmat și plin de tâlc consider că meriți să fii apreciat... că ești bun domnule! O satiră de bun gust cu toate cele trebuincioase!

De pe cerul noros al Rarăului doar într-o singură noapte am reușit să scoatem luna la plimbare cu suratele ei mai mici – stelele. Una din ele o așez ca mărturie aici!

Florine- îți mulțumesc pentru darul acesta de suflet, am încercat să-ți răspund, dar mă simt la limita puterilor de a mai scrie ceva sau cum bine spunea Daniel a mă mai scrie, fiindcă sunt plină prea mult de voi toți care ați participat la sărbătoarea de suflet pe culmele acelea pline de verdele nemuririi, încerc să mă adun și să las doar cuvintele să vorbească așa cum vor ele…

Lory – din fastul privirilor rămase dincolo de culorile toamnei așernute pe câmpuri de suflet, mă adun acum pentru a porni la alt drum poate mult mai fascinant, sau cine mai poate ști, totul e să fim noi, vă mulțumesc de trecere…

Crezi că totul poate începe cu o privire? Eu cred că și privirea își are rostul ei, dar atunci când nu vezi, atunci cînd doar din cuvinte îți clădești imagini, când încerci să cioplești asemănarea, nu crezi ca aici e poate vorba de o inimă sau poate două care bat la unison? Inițial poemul meu era acesta:

eu mă tu
tu niciodată eu

vom sfârși prin a ne iubi

Notă: versurile scrise italic aparțin poetului Emil Loteanu

Despre ce boală îmi vorbești tu aici suflete? Dacă am spus suflete deja am intrat dicolo de cuvinte și intuiesc că doar coloanele infinite spre cer pot împleti tăcerea secundelor mimate pe cadranul inimii – cuvinte. Abia azi am reușit să te citeasc și descopăr că e o prelungire a poemului meu neterminat, sau al meu e continuarea a ceea ce e aici la tine. Te simt prin cuvinte și dincolo de ele, ai început să folosești culorile și îmbraci cuvintele în ele, le dai diverse nume, șevaletul a luat locul foii albe imaculate, de unde dali și de unde atîtea culori? Te-am descoperi în culori întunecate. Atunci la început, era un fel de mai și totul era într-o atmosferă absurd de tristă, iar azi? Da, azi îmbraci culorile curcubeului rispite printre degetele noptilor, a nopților când fluturii sunt liberi în zborul lor pictând mărturiile iubirii.

O lume aparte spui tu, o lume a unei iubiri dincolo de tot ce… spunea cineva se numeste lege a firii, dincolo de legea firii, iubiri albe, așa le numesc eu, iar tu ai pătruns în misterul acesta dincolo de lumea dezlănțuită, acolo unde doar inima știe să împletească taine pe care le ascunde cu grijă de ochii privitorilor, acolo unde uneori vârstele își uită timpul și se așează precum zăpezile în miez de iarnă fără a cere permisiunea cuiva…

ma ridic printre frati
in globul meu de lumina
sa fur patima anticilor
si primavara din torta

filozofică prima strofă, mă încurcă un pic acel ,,frați,, dar probabil ai vrut să arăți o stare de apropiere între antici și realitățile tale, e toamnă , dar mereru poate fi primăvară în sufletele poeților, apoi brusc faci acea trecere cu doi fulgi în cer, la ultima strofă rămâne să mai meditez.