Serban Georgescu așternut ușor între litere să-și cuprindă poezia în ape de suflet

Plesca Adriana Doina



Mi se deschisesera ochii
Mi se deschisesera coastele
Mi se deschisesera aripile
…
si tu tot
si tu tot
nu te-ai deschis

Parapanta a caderii mele in vid

(poezia \"diagonala\")


deschidere catre
porti inchise
ochii mari
intrezarind misterul vietii
netulburati de vecine pleoape inchise
coaste pregatite pentru
rani purificatoare
aripi desfacute
pregatite de zborul interior
cadere in vidul inimii
plin de taine celeste
trambulina eliberarii
sinelui



Daniela Luca




Așterne-te pe citit
... ca frunza copacului
pe oglinda lacului.

voi citi întâi primele gânduri prinse-ntre picăturile de cerneală
m-aș așterne ușor între litere să-ți cuprind poezia în ape de suflet
pentru ca apoi să pot face însemnări de la dreapta la stânga
ca o rugă pentru ceea ce creatori am putea fi o singură secundă
ne naștem ușor strâmbi fără aripi fără nici măcar o aură sidefie
ne naștem în cuvinte trup ca pentru a fi calești ale spiritului
și hoinărim mai departe cu mâna dreaptă scrijelind câteva litere
dinspre circumvoluții parcă deja brăzdate de timpuri

Să vânezi, să elimini, să stârpești aparențele, până la anihilarea propriei prezențe. Să rămâi numai cu existența.

să te desfaci de fiecare mască impregnată pe simțiri pe zbaterea pleoapei
să te smulgi din rădăcinile falsului încă o dată și tot așa până când
respiri eternitatea în doar o cădere a firelor de iarbă sub copita murgului roș
rămânem așa goliți de prea-ambalata noastră existență foșnitoare
rămânem esențele unor ochi mirați fără gene căutătoare privire
și un strigăt a renaștere-n zori de august sub ploaia poeziei



Codrina Verdeș




pe zăpadă – urme de vânt
în privire – urme de gând

sufletul pune întrebările
învață să-i asculți privirea
chiot de disperare
îi este greu să-și poarte frumusețea
scobindu-ți orbita până la os
îi este greu să admită furtunile pe care le provoacă
scrâșnet de nostalgie
inhalare de valuri
ideea de om îmi dă aripi





despre colegii noștri, fulgii de zăpadă
nu mai știu nimic de astă vară
ideea de dragoste este tot bine sănătoasă
aerul pe care îl respir este începutul cerului
(poate că Dumnezeu ne joacă viața la zaruri)
am început să descopăr argumentele adaptării la condiția de nebun
liniștea de la îngeri o am, în toate zilele
eu nu sunt, eu mă petrec
sunt jumătate real, jumătate abstract
m-auzi vertebrato
sufletul meu mă vinde pe mine nu eu pe el
odată am plans pe malul mării
mi-am amintit căderile în gol
imaginea razelor de soare coborând printre nori
urlet diagonal izbit în ecouri
(orice țipăt este expresia unei neputințe)
nu mă azvârli în colțuri de stradă cerșind

curcubeul ideilor răsare doar după potopul durerilor
ele trebuie mototolite bine
băgate în ochi
digerate cu lacrimi
eliminate pe gură
și într-o zi ai să te trezești poet
cu o octavă mai sus
tu, ce ai devenit

am încercat să judec din punctul de vedere al femeii
dar ea era în rotire și în rodire
descoperind descopilărirea

închid definitiv obloanele sufletului
pentru ca lumina viselor să nu mă mai deranjeze
nu te grăbi să vii aici
pentru că de aici nu se pleacă
niciodată

înger gri, înger gri, nu credeam c-ai să mai vii…



Maria




Trezariri*

Se propune cuvantul \"trezarire\" în întelesul tresaririi urmata de trezire si de întrezarire, ca justificare a actului poetic. Trezarirea este luarea la cunostinta de catre om a poeziei din sine insusi si presimtirea poeziei din ceilalti.

Cuvântul acesta propus spre judecată vreau să-l duc dincolo de intuiția poeziei, îl voi așeza direct în om și-l voi lăsa liber să facă ce vrea. Mi se pare că începe să capete și ale nuanțe, uneori de roșu aprins alteori de gri. Cu aceste culori găsesc alte semnificații din care îmi definesc anumite stări: starea de griu, e amestecul dintre alb și negru, dintre albul crinului și culoarea norilor supărați pe stele, e lupta dintre bine și rău, e dragostea dintre noapte și zi…

Am crezut ca sunt lumanare: capul topindu-mi trupul. De fapt si capul si trupul mi le topeste altceva, altcineva, altundeva.

Pot crede că ești lumina care arde pentru veșnicie și-mi luminează căile, cărările, uneori încurcate ale vieții. Trupul meu templu spre zidirea oamenilor ce vor topi cu căldura lor răceala zidurilor de piatră…


Legarea cuvintelor nu este intotdeauna o impletire de funii de alpinist ci, adesea, o rupere din corzi si o plimbare prin neant.

Cuvântul e legătura dintre mine și tine, răzbunarea mea dusă la disperare, funia care se așează în jurul gâtului, uitând de darul lui Dumnezeu, e ruperea sufletului în bucăți și feliat în versuri, cuvântul ești tu...


-Dar daca poezia nu are nevoie de vers atunci de ce confundam uneori poezia cu versurile ei?
-Pentru ca uneori sufletul canta iar versul incearca sa ingane melodia. Dar daca ai urechi de vazut si ochi de pipait atunci nu ai nevoie de versul inganator.

Nu poezia e ceea ce mă exaltează uneori, ci faptul că tu exprimi o stare pe care eu o trăiesc dincolo de tine, fără ca tu să știi ce mi se întâmplă, fără să știi ca m-a durut versul acela sau poate cât m-a alinat, fiindcă mi se așeza direct pe sufletul meu rănit, vrei nu vrei spui cuvinte, vrei nu vrei uneori cel de lângă tine aude cuvântul șoptit, îngânat în vers, nu e vina ta, e doar vina urechii celui ce ascultă…


Ceea ce ma face sa respir nu e aerul. Ceea ce ma face sa sper nu e speranta. Ceea ce ma face sa cred nu e credinta. Ceea ce ma face sa vad nu e lumina. Aerul, speranta, credinta, lumina, ma ajuta doar sa respir, sa sper, sa cred, sa vad.

Cel ce mă face să cred că mi se întâmplă toate acestea atunci când respir, când sper, când… e acolo în mine ascuns tot de mine și până la urmă tot de mine depinde dacă eu doresc să fac toate acestea, totul e să primesc darul vieții si să încerc să-l înmulțesc…





notiuni de managementul durerii***

durerea mi se prelinge prin venele uscate de privire
uneori lasă urme roșii pe zăpada încă netopită
vorbește în limbi
și-mi sapă adâncurile
mă respiră sufocându-mi întoarcerea în timp

exerciții de nebunie boloborosind cunoașterea
mă caut uneori

Daca tu ai fi aripa
Si daca eu as fi aer
Ca sa te poti sprijini in el,
Atunci
Pasarea
Pe care am purta-o noi,
Noi doi,
Niciodata
Nu s-ar mai intoarce pe pamant.

***
Am incercat sa judec din punctul de vedere al pietrei
Dar piatra se rostogolea

Piatra în rostogolirea ei se credea cuvântul acela spus de tine în zorii acestei zile, când totul părea atât de roșu, când prin luptă vrei să străbați drumurile și să cunoști toate cărările, te trezești la viață, te uiți și te miri: sunt eu cel ce am stat acolo în pântecul ei, acolo ca într-o închisoare? Sunt liber! Da! Sunt liber și vreau să cunosc!

*** andante

pletele ei mângâiate de vant
spiralele creierului meu
despletindu-se

despletindu-se gândurile tale
mintea mea capătă culoare
sufletul meu simte trăirea clipe

lacrima - clipă
în ochiul - timp
întorcându-se

întorcându-se lacrima în privirea ta
inima-mi se zbate timp
cuvântul caută adăpost
în ochiul tău

Nu te grăbi să vii aici.
Îți spun!

Ai să-ți pierzi aerul și respirația
ai să rămâi pe neașteptate în pielea goală
în surâsul - su-râsul - sub râsul comisiei
iar eu n-am să te pot apăra
pentru că aici, pe plaja de sticlă
nu sunt decât băiatul de mingi
al infantelor jucând volley cu fulgere globulare

mă-ncumet să vin măcar azi spre tine
cuvintele îmi vor fi puține
semnul e cel ce-ți face cu mână
eu sunt aici
am fost și voi fi mereu
atunci când timpul uită să mai numere ani
atunci când inima iubește
eu
eu nu-ți voi răspunde decât
eu

tu vei căuta răspunsuri
vei face adnotări pe colț de inimă
te vei întreba ce caut
si
poate
totuși voi încerca să-ți răspund
e
schimbarea la față!!!

te găsesc azi altfel decât ieri
ieri te pregăteai pentru
schimbarea zileor în clipe și a anilor
cuvinte

azi
mi se schimbă cuvintele în gânduri
eseurile concep gânduri
proza mă scrie în versuri
iar eu

da
eu
sunt aici
în pragul acestei zile
să-ți spun
m-am schimbat la față
doar azi
dar si mâine
și poate pentru totdeauna
pentru mine

e zi de
sase august când îngerii
își schimbă penele
cernite
în albastru de Voroneț

decembrie ninge
peste cuvântul tău
cald

la zi de august
sase