Maria MihaelaHurray

pășeam tăcută prin amintirile mele ca un uriaș mare și prost mă strângeau rău încălțările și nu mai distingeam ce de fapt se întâmplă dintre cele care deja au fost și prezent poezia stătea

sunt gânduri care bat sub peticul acela palid pe care bunicii l-au pierdut pe front (nu era suficient ca să-ți bandajezi rănile) și pe care bunica îl ascunsese în lada cu zestre spuneau că

cei cu memorie scurtă deși uneori au un design frumos ochi care nu ascultă urechi care nu susură nimic se arcuiesc ca gâtul lebedei și nu mai pot simți mirosul pământului doar stau în

întunericul poate părea sumbru însă nu poate alunga lumina tu ascultă cu mine ca atâția care încă trăiesc vino căci ai nevoie de pace candelă care spulberă

e timpul să nu mai întreb nimic brațele mele sunt cele ale mamei mi-am ales un drum dificil dovedesc ce nu am știut dovedesc cât m-am înșelat pe fața ei curg lacrimile mele tatăl meu mă

străine te gândesc perfid cu-ncetinitorul cuvintele mor sub pietre iubirea e pentru cei viteji în mine clocotește un plâns sălbatic în lumina din care te veghez m-au torturat mereu

de câte ori și-a rupt moartea dinții în zâmbetul meu fals mai știi cum mă escaladau privirile tale mă otrăveau resemnată sub veșmântul caraghios al irișilor disprețul speranța iluzia

aici a pus stăpânire dumnezeul care stârpea cetăți din temelii n-au mai rămas nici măcar vitele în viață doar câțiva poeți avizi de dulcegării clipesc din când în când înfășurați în mătasă nu mai

Mă chemi să vin de-acolo de niciunde doar m-am ascuns în joacă-ntre stihii, ca un copil, să văd tu până unde vei căuta și dacă mă mai știi Sau recunoști în mine dinadinsul, cu care plâng

toate iubirile au viforul lor acesta îmi sfâșie carnea mă obligă să renasc de o mie de ori mi se înfășoară pe degetele minții se ghemuiește la colțul gurii explodează pe vârful

sunt o păpușă de lemn înzăpezită îmbătrânind în paltonul chinezesc în zâmbetul căruia ecoul își trosnește oasele imaginația își face cuib în genele mele această prezență a ta m-a

îți mai aud pașii prin iarba călcată de strigoi stele cu ochi sângerii își lungesc ghearele prin obrazul nopților vocile se sting ca un ecou în plânsetul tău această dragoste e un agresor

ochii trecătorilor au mâini de jăratec luna îngenunchează la picioarele tale muști din femeia care eram ieri sărutul unui corb mă înnăbușă zâmbetul tău mi se așterne pe umeri nu mă

o liniște asurzitoare crește în interiorul meu sângele urlă prin o mie de inimi sfărâmate în palme ochii străpung pielea fragedă a adevărului foarte adânc sub machiajul perfect de

nu s-ar fi completat cercul dacă nu m-aș fi bucurat în secret de palmele care se doreau atingeri dezmierdări strecurate-n fâșii prin porțile tăcerilor prelungite acelea care nu erau decât alte

nu e niciun vis prin valiza mea goală știu că nu mai e nimic de făcut asta e ultima regulă de strivit buzele mă dor mă ard jumătățile asfixiate în os ale silabelor nu privesc la ultima

a îmbătrânit vara evadez dintr-un somn spartan încă țin în palme zâmbetul tău fragil nu știu cum voi ocroti flacăra nostalgiilor noastre teama ta mă înjughie până la os taie din sufletul

se prelinge din mâinile tale miere aburindă cu gust de sâmbătă-seara am să-mi pun ochii senini buze de sărbătoare și un râs de duminică am să te-nsoțesc doi sau trei pași poate vor dura o

ochii tăi nu mai sunt albaștri omule cu plete sângerii mă îmbraci cu privirea aceasta verde de la capătul unui basm degete-nfrigurate scotocesc prin cutii de ceață timpul în care