maria ioana

Nu mă înțelegeți greșit, nu sunt genul care să spună că țara asta e de doi lei și ar trebui să ne luăm toți bocceluțele și s-o tulim spre vest sau în State că aici e jale. Adică da, ceva jale e pe

da, pătura ta roșie miroase a noi și a liniște acum, nu-i aranja colțurile, lasă-mă s-o mai respir puțin, așa greoi, așa pe ascuns, cu fața în palme, uite-mă, sunt albă după ora asta. cafeaua în cana

cândva am să ies din mucegaiul ăsta am să-mi dezlipesc picioarele din ceara picurată de sus unghiile-mi vor zgâria ud tavanul întunecos buclele mi se vor răsuci pe gratiile uleioase voi

Se lovesc cuvintele de mine vor să-mi pătrundă în piele se mișcă anarhic și mă înțeapă. Nu mă lasă. Nicăieri. În tramvai parcă trag de mine să nu mă uit în jur mă uit în gol în punctul acela unde se

Þi-am spus, ne vom aduce aminte de asta târziu, peste mulți ani, când, “așezați” și preocupați, obosiți dar fericiți, împliniți, căsătoriți sau nu, bunici sau nu, vom zâmbi melancolic privind spre

în oraș se bat aripi de fluturi- raze lucioase se scutura flori de zarzăr zboară sori asfaltul lăptos ne înghite în cercuri unduieli noi – de mână tiptil prin iarba crescută în

Fetițele mici își fac întotdeauna un obiect de adorație, un adevărat templu la care doar ele, lacome, au acces, din “prietenele lor cele mai bune”. Unele se jură că se înrudesc cu acestea , că le pot

“Gash-k” era o găselniță dintre cele mai extremiste printre grupările de prieteni din clasele a șasea. Societate exclusivistă, această gașcă se baza pe reguli, și dacă pentru a fi membru era de ajuns

Inima îmi bătea foarte tare când am sărit gardul. Câinele fugise de acasă cu câteva zile în urmă, de el nu mă mai temeam. Îmi știam drumul ca în palmă, așa că întunericul gros nu m-a făcut să-mi

În magazine – spumă de dantelă totul e alb, pânză, înflorat mă plimb printre umerașe, aș cumpăra totul, o femeie și-a luat soțul la cumpărături, el oftează impacientat, merg mai

duminică, 17 august vizualul ochii tăi rotunzi, care mi-ar părea anormal de mari în lumina asta slabă a stației de metrou, m-ar sfredeli, privirea ta mi-ar intra în toți porii și m-ar ameți ca

În stație am stat vreo 15 minute. Frig în mijlocul verii, tălpi reci în sandale, picioare înghețate sub fusta de pânză. Părul îmi intra în ochi, părul îmi acoperea fața, vântul se juca nonșalant

Ca într-un tablou de Vermeer profilul îmi strălucește în vitrina unui magazin cu faianță de Delft cu lumina soarelui venind din stânga precum în ferestrele cu vitralii din “Drămuitoarea de

liniște urmează numărul meu în care-mi umblu în suflet fără mânuși, fără ac steril - caut nimicul acela aspru care-mi scobește centrul afectivității - un fel de tăiș de funingine mi se ascute

lasă-mă să mă înfășor în ceața viciului și să-ți mai spun mi-am aruncat sideful alb cu tot cu pânza lui înapoi în timp. când, pe genunchiul stâng, mi-am rupt aripile trosnetul lor a umplut

Luni seara, împleticindu-mă în picioare de oboseală, venită de la facultate din celălalt capăt al Bucureștiului, mă trântesc în canapea în sufragerie. În familie, la televizor, intru în rând cu tot

Duminica e timpul trezirii de dimineață cu norii cenușii în geam. Sau cu un soare ca de seară, călduț și aproape stins. Ploaia dumincală, duminica ploioasă, un stereotip care nici nu mă mai

Bulevardul lat suspina sub trecerea vijelioasä a mașinilor, blocurile gri, apropiate, sufocau între ele petice de cer de un albastru întunecat, nenatural, ce părea că stă să explodeze în negru.

file...new...new page//new life în fiecare zi casa mă apasă, mă sufocă, lucrurile sunt aceleași, biroul, cărțile, geanta, mp3 player-ul, cei trei trandafiri uscați în vaza roșie în fiecare zi ne

sunt. mă agăț de lucruri cu căldura trupului cu umedul ochilor clipesc oameni cu grijă mă topesc în ei, le respir gesturile îmi arunc pielea peste corpurile lor molatice ei vor fi eu voi fi ei