duminical forever

Duminica e timpul trezirii de dimineață cu norii cenușii în geam. Sau cu un soare ca de seară, călduț și aproape stins. Ploaia dumincală, duminica ploioasă, un stereotip care nici nu mă mai deprimă. De fapt, duminica nu este ea însăși decât seara. Este timpul legănatului leneș și al claxonului strident al tramvaiului, este timpul tramvaiului oarecum gol, și totuși destul de plin incât să nu îndrăznești să te așezi pe locurile acelea cu “R” (oameni în vârstă, femei cu copii în brațe). Timpul cerșetorilor care se târasc cu picioarele sub ei printre scaune și înduioșează femeile în vârstă, al femeilor în vârstă cu baticul strâns sub bărbie, care au vizitat biserica dimineața și și-au reîncarcat rezervele de credință, e timpul bisericilor albe pustii întinse de-a lungul străduțelor înguste din oraș, al orașului îmbufnat care oftează de atâta plictis. Duminică seara, să zicem, ora 19. Momentul familiilor perfecte care se întorc pe jos din vizită, aduc cu ei acasă mirosul de chiftele de la mătușa, tocurile mamei răsună pe strada pustie, plânsul copilului răsună pe strada pustie, vocea dojenitoare și nervoasă a tatălui răsună pe strada pustie…Este momentul plimbării prin oraș, populat parca din bun-simț, pentru că e capitală. Momentul magazinelor închise cu gratii, lacăte, yale duble, jaluzele, uși din termopan, cu luminile stinse și mărfurile dormitând în semi-obscuritate, al patiseriilor cu tăvile din vitrină goale și mânjite de resturi de ulei sau zahăr pudră, al manechinelor din vitrine, ale căror mâini albe cu degete lungi sunt sinistru luminate de un felinar singuratic. Duminica este timpul acela gol în care tot ce a însemnat viață și culoare în timpul săptămânii stă pe loc, adoarme și se îngălbenește ca o poză sepia. Duminica seara este timpul emisiunilor proaste la tv (da, mereu sunt emisiuni proaste, dar duminica au acel “ceva” care le face de o prostie dureroasă), la care te uiți tâmp tolănit în fotoliu cu un castron de semințe în brațe, - ah sămânța, sarea și piperul de duminică al uitatului la tv-, la care comentezi în neștire, vrute și nevrute, chiar și când nu ai ce comenta, chiar și când nu ai chef să comentezi, chiar și când nu mai poți să comentezi. E timpul timpului care nu se mai termină, e timpul viziunilor macabre despre o săptămână “duminicală” – o săptâmână numai de duminici. Anul viitor ziua mea va fi într-o duminică.