Maria Del

Mi-au placut versurile tale, par simple, dar chiar simplitatea lor mi-a placut, e ceva cald, implinit in si de ultimul vers, ceva de invitatie inauntru in ele si acolo inauntru e familia, caminul, casa cea ascunsa.

Petrut, multumesc pentru semn si pentru interesul tau constant. Nu e o traducere perfecta, are anumite schiopatari.

Cateva observatii generale:

Tot mai mult am impresia ca azi nu m-as mai fi apucat sa o traduc, din motivele pe care le-am schitat mai sus. Aceasta poezie e scrisa intr-o scrisoare adresata Charlottei von Stein. Se pare ca totusi Goethe, daca e sa crezi unor documente/scrisori simpatiza cu ideea de reincarnare tocmai in acea perioada cand scrisoarea/poezia e scrisa, deci, daca repet documentele nu sunt manipulate, simpatizarea aceasta nu e o simpla speculatie ci un adevar: ”Ich kann mir die Bedeutsamkeit, die Macht, die diese Frau über mich hat, anders nicht erklären als durch die Seelenwanderung. Ja, wir waren einst Mann und Weib!\" (\"Nu pot sa-mi explic importanta si puterea pe care aceasta femeie le are fata de mine decat prin reincarnare. Da, candva am fost sot si sotie!\")(Briefe, HA, Bd.1, Nr. 144 S. 212)

Ceea ce ramane frumos in poezia aceasta e totusi o intensitate a sentimentului de iubire, care dincolo de zic eu ratacirile lui Goethe are ceva veritabil.

Cel mai mult ma misca acel \"sau\" din \"sotia sau surioara mea\". Mie imi aduce o nota de banuire a unei profunzimi inocente si as fi vrut ca lui Goethe sa ii rasune in minte mai clar raspunsul pe care Iisus il da saducheilor care nu cred in inviere si care incearca sa il ameteasca cu intrebarea: Daca o femeie se casatoreste cu un barbat si barbatul acela moare inainte de a avea urmasi, iar femeia conform legii ia de barbat pe fratele lui, dar nici cu acesta nu are copii si atunci se marita cu al treilea frate si tot asa pana la al saptelea, atunci pe cine va avea drept barbat in imparatia cerului dupa inviere? Iar Iisus le vede in adancul sufletului, le ghiceste intentia cea rea si raspunde: Daca voi intrebati asa, inseamna ca nu pricepeti nici legea, nici profetii. In imparatia cerului nu mai sunt barbat si femeie (in felul in care suntem azi, paranteza mea), ci toti sunt ca niste ingeri (adica dincolo de orice gandire speculativa omeneasca).

Deci, valoarea poeziei ramane pentru mine in intensitatea sentimentului si intr-un sambure de inocenta, totusi deformat prin anumite idei. De muzicalitate nu mai vorbesc, pentru ca ea e manifestare a primelor.

Multumesc inca o data.

Anni,ma bucur mult de prezenta ta aici, te asteptam.

Stiu ca Goethe e important pentru tine.

Nu e chiar asa multa munca in traducerea in sine, o mare parte, daca bine imi amintesc, a fost scrisa relativ repede, ceea ce m-a cam uimit. Eu nu ma stapanesc pe mine. Cred ca munca e de multe ori inainte de scriere, in viata, in cartile pe care le citim, in lupta de a intelege si prelucra ceea ce vine la noi sufleteste, direct, ca o iubire-uimire.

Cat priveste reincarnarea, as fi bucuroasa ca Goethe sa nu se fi gandit la ea. Si poate te-ai mira daca m-ai cunoaste mai bine, poate te-ai mira daca mi-ai cunoaste traiectoria sufleteasca si poate atunci ai intelege ca e mai greu sa fiu eventual banuita de o prea mare necunostinta, usuratate, superficialite, sau inchistare sau fixitate in a judeca lucrurile.

Daca cuvantul materie pare prea stramt sau pare a desemna ceva inferior, ei bine, eu nu inteleg materia ca ceva stramt, inferior, inert, ci tocmai ca o in-carnare, in cazul omului. Hristos insusi a devenit si materie, ramanand si Dumnezeu in acelasi timp, deci nu e nimic stramt sau dezonorant sau inferior in acest cuvant, dimpotriva, e un cuvant tainic, devenit dumnezeiesc prin El.

Sigur, vesnicia e vesnicie si de aceea Dumnezeu stie de la inceput toate cate se vor petrece. De aceea avem si noi impresia cateodata, cu mai mare usurinta dupa ce intalnim un prieten de care ne simtim foarte apropiati, ca intalnirea e ceva ce deja s-a petrecut. Dar ea s-a petrecut nu in timpul linear,nu ne-am intalnit asa cum ne intalnim noi oamenii in mod obisnuit,ci in vesnicie. Poate asta vrea sa spuna si Goethe, ce stiu eu? Eu asta mi-as fi dorit sa spuna.Ca noi oamenii ne intalnim cumva in El, in vesnicia care cuprinde trecut, prezent si viitor. Dar cum, in ce fel, asta numai in vesnicie cand suntem, stim cum e.

Anni, eu cred ca nu e bine sa speculezi prea mult, chiar daca specularea contine un adevar, dar deformat, pentru ca aceasta ucide adevarul ca integralitate. Dupa ani si ani am ajuns la concluzia ca oricat ar fi de frumos, fascinant si bogat sa speculezi despre vesnicie, e o greseala. Si am mai ajuns la concluzia ca teoriile despre reincarnare sunt o speculatie, care nu are ca tel decat sa te departeze de Adevar,care e Hristos,sa te faca sa te „relaxezi” intr-un fel distrugator. Te face sa-ti pierzi constiinta la nivelul acela cel mai ascutit care e singurul adevarat.

Eu resping speculatiile, vreau sa le resping.Nu le-am respins mai demult, dar acum da. De aceea eu nu speculez nici in privirea tainelor lui Dumnezeu, nici in privinta lui Goethe, nici in privinta altui om. Cand o mai fac,din pacate, gresesc. Uite, daca am facut-o despre Goethe in comentariul meu trecut, daca am speculat, am gresit.Ceea ce el a gandit, e desigur o treaba intre Dumnezeu si el. Eu insa am vrut sa-mi previn cititorii asupra faptului ca eu nu simpatizez cu ideea de reincarnare, desi intr-o vreme am crezut in ea, fiindca formularea lui Goethe poate da nastere la astfel de interpretari. Deci eu am fost naiva si oarba, zapacita si mandra, iau asupra mea toate aceste patru cuvinte spuse despre Goethe. Si il las pe el ca persoana in fata lui Dumnezeu. Renuntand la orice speculatie. Eu pe mine ma cunosc si ma stiu si din ceea am trait vorbesc.

Deci desigur, sunt doar un om. Dar in reincarnare nu mai cred. Adica nu mai cred ca sufletul meu se reincarneaza in viitor in alt om care va trai pe pamant. Sa traim mai bine toti in Duhul Adevarului, El sa fie singurul care se incarneaza mereu in noi oamenii.

Iti multumesc in mod special si te mai astept cu multa bucurie si drag, daca e sa mai scriu pe agonia.

Cel mai mult mi-au placut parantezele, continutul lor adica...Exista ceva atat de fin-dezarmat aici incat se ascunde nestiut din necesitatea de a ramane intastabil, fata in fata cu o amenintare, pe care oare oare trebuie sa o lase sa-l patrunda, asa cum oare oare trebuie ca un mar sa cada prada viermelui?

Nu e cel mai indicat sa scrii comentarii pe propriile texte, dar se pare ca aceasta poezie nu-mi da pace pana nu fac inca o specificare. Deci aceasta e o specificare si nu un comentariu obisnuit.

Daca Goethe s-a gandit cumva la reincarnare cu acel „ah, in vremi demult trecute erai sotia sau surioara mea”, nu stiu, eu una nu cred in orice caz in reincarnare si chiar daca am tradus aceasta poezie nu simpatizez deloc cu asemenea idei si cu siguranta nu simpatizez cu multe alte idei care l-au influentat pe Goethe. Din perspectiva mea de crestin ortodox ideile care se nasc in jurul acceptarii ideii de reincarnare sunt pentru mine o denaturare, o regretabila neintelegere; din perspectiva mea pur personala sunt un fel de naivitate inca nevinovata daca nu ar fi amestecata cu o doza mai mica sau mai mare de orbire „adulta” (data mi se pare dupa propria experienta de viata de proprii greseli si de mandrie.)

Acestea fiind spuse, as fi vrut ca Goethe sa fi vazut altfel si nu atat de naiv-orb,sau nu atat de fals dogmatic, sa fi vazut nepetrecutul nu in trecut,ci in vesnicie. Goethe vorbeste aici de nepetrecutul care prin traire e real; dar el, daca trimite acest nepetrecut in trecutul material, doar pentru ca simte ca e real, adica fiintial,atat de real si de fiintial incat pentru gandirea omeneasca obisnuita nu poate fi conceput „in viitor” face desigur o greseala.Sau o zapaceala. Da, Goethe se zapaceste in fata vesniciei si o trimite in trecut pentru a o putea concepe. Dar in vesnicie gandirea noastra obisnuita nu patrunde, de acolo doar Dumnezeu vine in intampinarea noastra, la momentul pe care El il alege.

Doar cateva reflectii...ar trebui discutat mult mai mult...poate voi mai reveni cu un text independent...

M-am intrebat cateodata daca Goethe nu are aici o doza evidenta de fariseism, acel fariseism care se bate cu pumnii in piept, zicand: Doamne, eu sunt mai buni decat altii, uita-te la ei cat sunt ei de pacatosi.

Oricum ar fi, cred ca multi dintre noi avem in noi atat un fariseu „drept” care se bate in piept pentru ca se crede ajuns la tel si mai bun decat ceilalati, cat si un vames pacatos care se roaga smerit lui Dumnezeu sa il miluiasca. Dar adevarul e dincolo, intr-o smerenie mai profunda, ce nu mai stie de sau nu mai simte acest zid despartitor, dureros, al gandului.

Si mai cred ca in aceasta poezie, chiar daca exista o oarecare infatisare de mandrie, exista fara indoiala si un sentiment veritabil, chiar de smerenie, desi mai ascuns, care se vadeste mai bine sau ajunge la inflorire in ultima strofa, in acea stare de suferinta si de acceptare cu integritate, care neaga folosirea inversa (cea care penduleaza intre o nota de dispret si una de suferinta, amaraciune) a cuvantelor „fericiti” si „din pacate” de mai devreme, ajungand la folosirea lor proprie, plina, adevarata, adica cea esentiala, ce tine de fiinta (wesen-tlich):

„dar fericiti ramanem, chiar soarta de ne bate:nu poate sa ne schimbe ființele-n vecii”

Am ales si am numarat am pus de-oparte am tacut ce am vazut si am adormit in pragul distantei...Nu ma pricep sa comentez, abia de bagui si eu: In Cer se numara sfintii...De aceea mi-a placut ascultarea dintai, m-a chiar coplesit, de parca cel putin gramada de neghina m-ar fi ingropat, aleasa. Dar doar unul din toti fierbe graul.

Liviu-Ioan, frumos spus despre timp. Alex, multumesc de sugestie, ai dreptate, e ceva prea mult acolo, voi desfiinta paranteza, dar cuvintele le las asa.

Va multumesc. M.

Nicolae, iti multumesc pentru lectura sensibila, se vede ca poezia intr-adevar ti-a ajuns la suflet si asta e bucuria mare a poetului. Sa prinda privirea cititorului cu ceea ce nu el a facut pana la urma. Bucurie de pescar cu alte cuvinte. Cat despre calculator, nu stiu. Nu stiu ce viitor ii e harazit, nu stiu mai ales daca ii e harazit (daca ii harazesc) vreun viitor...Doar primaverii si negurilor, da. Cat e soarele si luna, cat e omul pe pamant.

Petrut, aici am facut prin publicare un gest mai neobisnuit pentru mine insami.Un fel de intoarcere, desi nu nostalgica, un fel de dorinta de recuperare viitoare.
Sunt niste poezii foarte vechi, scrise cu multi ani in urma, fara exceptie, si dupa parerea mea formeaza totusi o entitate, chiar daca entitatea nu e prelucrata pana la capat si nu toate fazele sunt vizibile. De dragul entitatii le-am publicat aici asa, desi stiu ca in buna parte nu as mai scrie acum in acest fel, poate voi reveni candva daca vrea Dumnezeu si poate vor deveni altceva. Va trebui sa ma ridic destul pentru a o putea face (altfel doar voi strica totul care are totusi un ceva anumit). Poate ca a fost riscant sa le arunc aici pe pagina,asa simt un ghimpe care nu poate fi scos si care imi aminteste ca nu sunt implinite. Una dintre poezii, Martie sau despre castig si pierdere, e intr-adevar o poezie care ar putea sta de-sine-statatoare, asa cum e,si azi. Multumesc pentru prezenta, Petrut, apreciez faptul ca lasi un semn al trecerii tale...

Da, sigur, tocmai pentru că e lista lui m (m-ca de la moarte), si nu a ta sau a mea, cititoarea poeziei care s-a intamplat să fiu eu a dorit sa se afle pe lista aceea neagra pentru ca ecaterina-care-a-scris-poezia, eu-l ei poetic ca sa zic asa,sa nu se simta singură. Multumesc si eu,lista aceea alba e ca doua firisoare de praf de pe aripioara unui fluture pe care Fat-Frumos le primeste in dar pentru a sufla in ele cand se afla la incercare - si atunci se transforma in...surpriza povestii.

Ecaterina, primeste-ma si pe mine pe lista aceea impreuna cu tine si toate personajele tale, daca e asa cum o prezinti tu, doresc sa fiu si eu pe ea- desi desigur iti trebuie curajul acela cumplit sa fii pe ea, soriceii sunt vii si se misca peste tot - e ca o negare a negarii, e ca o noua viata. Nu stiu de ce, de ce sunt oamenii, si eu, atata vreme, atat de complet, atat de iremediabil, cata vreme in noi insine, cu limba scoasa,orbi? Monstruoasa justificarea acestei orbiri. Si dintr-odata invierea- inca nevazuta, dar totusi o oarecare intelegere a cum e sa fii.

Ce gingasa si aceasta poezie - si tocmai buna pentru deznadajduiti, intristati si morocanosi:), sau doar olecuta obositi...Vii aici, te adapostesti o clipa in umbra sau in stralucirea versurior si te ridici din nou, uitand de zgarieturi :)

Petrut, ai intuit ceva de buna-seama, poate ca acele versuri sunt trairea de la care porneste poezia, punctul ei - fara nici o putinta de tagada si fara nici o incarcatura falsa, inutila- veritabil. Multumesc de cetire:)

Elia, as vrea sa nu incetezi niciodata a scrie poezii pentru copii. Sa nu inceteze sa izvorasca gingasia, simplitatea in sensul cel bun, cel mare al cuvantului, profunzimea ca dor tainic, fiintial, ca inaltare, transfigurare imbracata in cele mai neinsemnate (si totusi atat de inimaginabil stralucitoare pentru cine e invrednicit a le vedea asa precum sunt)vesminte.

Cat mai exista adulti care sa scrie poezii adevarate pentru copii, sau a caror inima sa le simta, sa le scrie (si) prin gandurile, sentimentele, faptele lor, lumea nu e pierduta.

Liviu, da, e apropierea aceea de care vorbesti aici: e asa o apropiere incat nu stiu daca nu finalul e si el maruntel, iar restul poeziei serios, maret:).

Carmen, ce bine e sa respiram inocenta:)

Multumesc receptarii...

\"aici e coada pentru vaccin antidragoste? am întrebat
dar nu mi-a răspuns nimeni\"

cutremurator, da, de la inceput pana la sfarsit intensiv, amar, violent; doar la final se stinge, incet, tensiunea

foarte frumos inceputul finalului: \"și am privit în tină ca într-o oglindă și m-am văzut
în toate iubirile lumii, ca o cană legată cu lanț de toate izvoarele\"

Teodor, ma scuzati pentru intarziere, si eu va doresc din inima un An Nou fericit, pace, bucurie, armonie si va multumesc pentru caldura, pentru prezenta Dumneavoastra sensibila. Cu statornica prietenie, M.

Silvia, las un semn care abia atinge, asa ca un fulg pe buze si nu ca o sanie care s-ar afunda in urme vechi, de zapada pe jumatate topita, gri, zgrunturoasa. Ai un vers aici care cred eu iti defineste poezia si pe care il citesc, desi nevazut, de fiecare data cand iti citesc vreo poezie, facandu-ma sa intru, sa privesc si apoi sa ies usor, printr-o usa care nu se aude si nu scartaie:

astept cuminte sa se produca imposibilul

si inca

simt
o nebănuită până acum la mine dragoste de sol
sunt ca o mamă căreia tocmai i s-a smuls copilul din brațe
sunt prada unui lup înfometat

Sarbatori fericite, Silvia!

M-a castigat deja primul vers, de fapt fiecare vers e un poem in sine, ca un cerc concentric intre altele nascute de aruncarea - oarba - a unei pietre in apa. De parca te-ar durea piatra aia de inima tot mai tare si ti s-ar umple de seva tot mai proaspat ca si cand ai simti cum se smulge unei crengi ca unui brat de om scoarta tot mai adanc, in inele concentrice.