Maria Del

Mi-a placut mult aceasta inversare, deci nu - numai - pruncul caruia i se da un nume, ci - si - pruncul care il striga pe Dumnezeu pe nume, cu o durere care creste mereu...

Scrisorile care sunt impachetate frumos si puse undeva unde nu-ti mai amintesti, dar pentru care esti linistit - fiindca exista - mi-au placut cel mai mult. Uneori sunt memoria si existenta ceva de neinteles, fara fund si fara putinta de controlare, dar tocmai de aceea ele nu cunosc intr-un fel pe ieri,pe azi, pe maine. Si, era sa uit:) la multi ani!

O linie interioara a vietii, o suflare delicata, grava si profunda, o hotarare crucificata prin ingenunchere si putrezire pe viu dar cu atat mai puternica, mai frageda, mai curata. Felicitari Catalinei, adica vocii prin ea. Si tie, adica vocii prin tine:).Exista un act de iubire aici intre poeti, asa cum exista si la recenzia de dinainte, despre poezia lui Dan, care spala aerul din jur ca o ploaie de primavara.

Ce frumos si proaspat ai scris despre poezia lui Dan si ce frumos si proaspat ii lumineaza versurile aici; citind acestea acum cateva zile m-am intors si eu in lumea poeziei sau cel putin am incercat. Parca s-ar fi insanatosit aerul in jurul cuvintelor si le-ar fi crescut aripi:). Ar fi multe de spus, dar acum pot doar sa il felicit pe Dan - si pe tine.

Un poem cu imagini foarte concrete. Strofa aceea cu dopul de scurgere e intuitiv un fel de cheie a poemului, pe care insa mie mi se pare acum ca mai mult o tii tu decat o o oferi altuia. In sensul ca e atat de fizica si de intr-un singur sens imaginea aceea a dopului de scurgere, incat esti obligat fara sa vrei(cititor fiind) sa faci fata unei multitudini de interpretari, care vin si curg spre tine, care de care mai abstracte. Sau mai colorate de tine insati, ca cititor. Si atunci poezia devine paradoxal abstracta si nu stiu daca nu cumva greu de prins cu inima...:)

Dar daca ma concentrez si ma intorc spre alte chei mai putin brutale ale poeziei, atunci vad ca e scrisa daca nu ma insel cu un fel de umor relaxat, de om ce tocmai se bucura de un belsug pentru care simte un soi de minunare. Cu o nuanta de ceva intre o infima ironie si tandrete, mai mult tandrete. Si inca ceva, o nuanta la fel de infima a unui sentiment ciudat, nenumit, de asteptare a unui vartej.

La poemele tale se poate intra cu ochii inchisi ca ai unui copil care se joaca de-a-v-ati-ascunselea. Si acest poem, daca fac asa, imi da o senzatie de usoara ameteala, ca atunci cand ceva te loveste in moalele capului si nu poti iesi din starea aceasta decat zvacnind in sus, sau mai bine zis tras, ca dintr-o apa adanca spre aer.

Angela, imi place atmosfera usor arhaica a poeziei tale, \"pe de-a-ntregul\" cutremurata de un junghi adanc al simtirii, care intinde bratele dincolo de fire, dincolo de moarte, inviind nestiuta, delicata, inca si inca o data asteptand, asteptand acea samanta, mai tare decat moartea,inrourata de ea.

E ceva genial in strigarea aceasta, e o strigare doar aparent corecta, dar de fapt prin usoara ei stalcire si prin totala nepotrivire (care se transforma in totala potrivire in momentul cand e inteles substratul ei- si acest substrat e de indata inteles, altfel de ce ar isca impotrivire?) darama toata absurditatea negarii adevarului. Acesta e riscul negarii adevarului, al raului, ca oricine isi poate bate joc de el, folosindu-i chiar armele. A nu te lasa prostit.

Dar: Cel mai mult imi place acea caruta care isi vede drumul linistit spre biserica. Acest drum nu se poate lasa prostit. Drumul jertfei.

Interesant. Exista o dubla sau chiar tripla amenintare/violenta asupra eu-lui poetic in acest poem: trenul(prima amenintare) in care noi insine (a doua)calatorim dar care ne ameninta de parca am fi in acelasi timp legati pe șine. (Asa ca e bine ca poate deraia).Dar si mai mult, ne mai ameninta aparent din interior dar totusi ramanand exterior si un conductor cu evidenta lui stricta, cu legile lui la fel de inexorabile ca trecerea timpului. Si totusi zambetul acela deschide si ramane, isi lasa amprenta fie si minuscula asupra noastra, ne dezleaga, in ciuda aparentelor, pentru ca vine din acea lume unde nu se face contabilitate marunta, ci de unde se primesc darurile.:)

Teodor, si eu te citesc intotdeauna cu interes. Poemele tale au intotdeauna transparenta, o \"tragere\" inspre esente. Poemul tau de acum m-a intristat putin...dar la sfarsit m-am inseninat si mi-am zis: De foarte multe ori noi investim in cuvinte cate ceva ce nu ne si nu le apartine, o \"vanzare de sine\", de aceea exista aparenta ca ele ne-ar trada, ca nu ar mai transmite nimic, desi de fapt noi le tradam pe ele. Dar cuvintele au o frumusete si o rabdare - si o iubire - dincolo de putinta noastra de a le manui si de a le iubi, pentru ca ele nu sunt simple sunete, ci sunt atingerea unei maini. Care nu vine cand te astepti, ci chiar atunci cand ti-ai pierdut orice obisnuita-nerabdatoare speranta.

Florin, iti multumesc pentru acest articol foarte echilibrat si in acelasi timp luminator. Da, e bine a spune lucrurilor \"pe sleau\", limpede si in acelasi timp cu un ceva mai ascuns, un fel de tremur-cutremurare, o impletire de tristete-bucurie-nadejde. Presupun ca si piesa de la care pleaca articolul tau e asa si imi pare bine ca am gustat-o astfel prin ceea ce ai scris despre ea. A vorbi - a vorbi bine, a vorbi intelept - despre sinucidere e ceva de care avem nevoie, multa nevoie, pentru ca acest gand poate uneori ajunge la o putere de influenta din care nu se poate iesi decat cu o sfortare iesita din comun spre lumina, spre impartasire, spre iubire a intregii fiinte, ajutata e drept de insasi natura umana (vezi reactia copilului surdo-mut sau slabicinea corpului care il salveaza pe Podsekalnikov printr-o betie).Da, intre \"viata e minunata\" si \"viata nu are sens\" se afla un destin, pe care altii intotdeauna vor vrea sa il manipuleze printr-o explozie de ideologii, dar destinul e unic, este doar al tau: a alege de fapt nu viata ci se poate spune invierea - din iubire pentru ceilalti pe care ii chinuie, vizibil sau in ascuns, acum sau candva, in trecut sau viitor, in fond aceleasi greutati, aceleasi rani. Iar accentul tragic din final e un fel de indemn-spin la perfectiunea raspunderii, la o acordare a corzilor viorii care e inima, la o trezie continua, la o priveghere a iubirii. Cand vom putea sa acceptam, sa dorim pe deplin acest indemn in constiinta noastra?

Cred ca versurile Dumneavoastra din aceasta postare ajung la inimile multora, daruindu-le mangaiere si lacrimi. Au o rotunjime si o curgere armonioasa, blanda, cred ca oricine se apropie de acest subiect al Patimirilor lui Hristos cu dragoste si credinta in suflet e ajutat de harul dumnezeiesc. Si asta poate e cel mai important, in acel moment mesajul a si fost receptat. Va urez si eu o continuare in pace si lumina si bucurie a Sfintelor Pasti. Sa ne bucuram cu totii, cu totii sa fim primiti in bucuria Invierii.

Eugenia, Florin, o combinatie uimitoare de tandrete, fragilitate si o densitate intelectuala la care marturisesc ametita ca nu i-as gasi fundul, daca m-as apleca ca intr-o barca asupra unei mari ravasite.:) Nici nu pot sa zic alte chestii interesante, fiindca am amutit:). Si acum trag o gura de aer:) si spun, de data aceasta foarte serios, la o noua citire: frumos. Senzatia de incarcare si neinchegare tine de mine cititorul si dispare in momentul cand se intuieste sensul frumos de simplu al poeziei. O intrebare ar fi, daca exista cuvantul \"cater\" si in cazul acesta ce inseamna, sau e vorba de \"crater\"? Ar mai fi si alte intrebari, dar se pot intelege si la nivelul intuitiv, cum spui tu, Florin. Mi-a placut versul acela cu atractorii iesiti din comun, nu stiu ce sunt atractorii, dar trebuie sa aiba de a face cu atractia, de buna seama sunt cei care atrag.

Da. Luciul. Oglindirea. Patrunderea. Vezi mielul in fata ta si ochii aceia ai lui in care se oglindeste cutitul si tu, cel care stai ca om in fata lui si ii privesti injunghierea.

Sa ai pace si lumina, Djamal, Pasti fericit!

\"doar astazi\"...asta ma duce cu gandul la prospetimea tainei. Taina e intotdeauna noua, se petrece intotdeauna astazi, acum, la hotarul dintre lumi, la hotarul durerii. Paste fericit si luminos iti doresc, Teodor!

Stofa poemului tau e foarte interesanta. Versul cu centimetrul mi se pare perfectibil,(neclar, sau prea \"usuratic\" prin simetria aceea voita centimetru-100 de ani?) asa cum mi se pare perfectibil si ceea ce urmeaza, avand in vedere ca pana acolo ai avut o gramatica \"normala\", semne de punctuatie.

Dar imi place foarte prospetimea versurilor, logica sinceritatii interioare, adica logica dincolo de logica (\"plimbata spre inima\", )a firului rosu, surprinderea simultana a unei suferinte-morti-distrugeri-disecari si a unei coborari-purificari-uniri in smerenia si frumusetea unui echilibru in care nimic nu se distruge, ci totul e in armonia naturii.

George, revin pentru a mai adauga ca iti pretuiesc foarte foarte mult poeziile, ca de altfel si ale tale, Florin. In rest, vine primavara: am un buchet de cincisprezece lalele de diferite culori in fata mea. Vi-l trimit:)....Verde verde verde si deodata curcubeu.

Cum sa nu conteze vocea ta! Tocmai. Daca nu ar fi contat, nu as fi scris astfel. Nu e vorba de tine, ci e vorba in primul rand de mine si de multi care scriem pe agonia; am impresia ca ne-am facut sclavii unor teorii indoielnice.

Nici eu nu vreau sa teoretizez. Aici tu ai o intuitie, ai dreptate intr-un fel, e ceva \"dur\" in aceste versuri si in alaturarea literelor:

\"ne ridicăm capul
ca atunci când ne-am ciocnit unul de altul\"

Dar nu despre aceasta e vorba? Despre o ciocnire? Literele te ciocnesc si prin aceasta sunt in armonie cu continutul.

Inca o precizare: sunt absolut convinsa ca Eminescu nu a sezut si a cautat cu tot dinadinsul sa alature aceste silabe sau sa purece printre litere, tocmai asta e, ca i-a venit asa. Dar cand i-a venit asa, el a simtit frumusetea si a trait-o - deci a devenit constient de ea - si noi cititorii cu el. Nu cautarea rationala a frumusetii, nu piedica, ci inspiratia pe care o constientizezi e frumos de vie. Pur si simplu un dar, fara ostentatie.

In general nu imi place sa fac comentarii la comentarii, dar aici, George, vad un prilej binevenit de a-mi exprima o nedumerire si un sentiment de tristete, care sunt mult mai vechi si mai generale decat cele provocate de cuvintele tale. Stiu ca esti profesor de romana si mai stiu ca iti place sa lucrezi un lucru pana cand consideri ca e perfect sau aproape de perfectiune. Te cobori in cel mai mic detaliu si te pleci asupra fiecarui cuvant, dintr-o dorinta a atingerii acestei perfectiuni. Mai observ ca astazi, dintr-o cauza pe care nu o inteleg sau mai bine zis o resping, s-a intrat pe o panta unde nu se mai accepta alaturari de sunete asemanatoare in poezie. Ori eu vad in aceasta o greseala, care nu duce decat la saracirea poeziei si a literaturii in general, o saracire pe doua planuri: unul eufonic, da, eufonic, pentru ca e frumos, e ca un cantec repetarea aceasta de sunete usor modificata de la un cuvant la altul, e un dar spontan al poeziei si aici ajung simultan si la al doilea plan, cel al inspiratiei care in cazul cand e adevarata are in ea o perfectiune a spontaneitatii care se pierde la o cizelare ulterioara, oricat ar fi ea de rationala, sau oricat ar parea ea de stilizata. Inspiratia daca e adevarata ne depaseste pe noi insine, de aceea trebuie sa fim atenti daca diferitele teorii la care li se da crezare intr-un anumit moment al istoriei literare in acest caz nu ranesc sau anchilozeaza substanta poetica vie. Frumusetea e importanta, dar tocmai pentru ca e importanta trebuie sa facem distinctie cu inima intre ceea ce e frumos si urat. Daca lasam stilismul sa ne inrobeasca frumusetea veritabila, poezia, frumusetea si sufletul nostru mai par o vreme frumoase pentru cei care se lasa inrobiti de acelasi stilism, dar intr-o zi nu mai ajung la urechea interioara a cititorului si se transforma intr-un trup irecognoscibil, ciontit si contorsionat.

Deschid un volum de Eminescu si primul vers pe care il citesc e:

La steaua care-a rasarit

Si al doilea:

E-o cale-atat de lunga

\"Care-a rasarit\" mie mi se pare ca suna frumos foarte frumos, nici o clipa nu ma duce gandul ca ar trebui sa caut piedici,reguli, ci curg cu vesurile. Si observ ca e chiar frumos acel \"re-a ra\" si acest frumos ma misca adanc. In plus, observ o repetare a sunetului \"s\" care confera un suport, o subliniere si in acelasi timp un fel de suflare a sentimentului, ca un dor care iti patrunde direct in inima.

In al doilea vers observ o repetare a sunetelor din primul vers si o imbogatire a lor: \"la\"-ul din primul vers se continua aici si se transforma in \"le-atat de lu\"....Aici se dezvolta si \"t\"-urile din primul vers in \"atat\", fiind lungite de vocalele inconjuratoare.

In al treilea vers si al patrulea:

Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa ne-ajunga.\"

apare jocul \"m\" ului, al lui \"mi\", jocul \"n\" ului, al lui \"ni\", in timp ce \"t\" si \"s\"-ul ajung incet la un echilibru, sprijinand si in acelasi timp lasand sa curga, ca niste tarmuri apele sale, acele nespus de frumoase \"lunga\" si \"ajunga\".

Sa nu ne saracim, sa nu ne omoram poeziile noastre - e o implorare.